Eram pe o haldă din faţa unei galerii. Mă uitam la acei oameni rânduiţi în cerc, stând pe bolţari, boci de lemn sau pe o piatră şi care-şi mâncau merindea înainte de intrarea în galerie. Stăteam mai într-o margine cu spatele la un vagonet basculant căutând şi eu să fac acelaşi lucru, să mănânc, dar mai pe furiş. Mi-era jenă să “mă produc” în faţa atâtor oameni pe care încă nu-i cunoşteam şi care eram sigur că aşteaptă o primă greşeală din parte-mi pentru a fi următorul luat în răspăr. În această privinţă nu-mi plăcea de ei. Eu eram singur şi ei, un schimb. Eu eram cel ce nu ştiam pe nimeni, ei erau cu toţii cunoscuţi. S-au făcut că nu mă văd. Mi-au dat pace, dar ştiam că nu va dura mult până “mă vor boteza”. Adunarea aceasta circulară cu servirea mesei înainte de a intra în şut era ca o religie, ca o stare de fapt. Cu toate că se vorbea uneori numai “în şuturi” se dezbăteau, mai laconic ca originalii acelui ţinut antic, toate problemele de viaţă şi de muncă a respectivei “roţi”. Prin modul cum “se atacau” problemele puteai ghici şi locul sau gradul în acea societate al fiecărui individ. Acest moment era mai mult decât un “bună ziua” şi “spor la muncă” frecvent auzit în alte societăţi de muncitori. Uitându-mă la ei, studiindu-i şi eu îmi puneam diferite întrebări. Locul meu între ei a fost o greşeală? Am forţat destinul, am crezut că voi trăi mai bine cu mai puţină bătaie de cap? Ce cred eu că voi reprezenta peste ani între aceşti oameni, ştiind că în România doar 5% dintre muncitori “au ales” acest “profil”? Trezindu-mă din noianul de întrebări, observ că “roata” se pregăteşte să intre în galerie. Mâncarea a fost terminată, traistele de merinde agăţate într-o scoabă şi toată lumea-şi verifica lampa. În acest orizont încă nu au apărut lămpile electrice nici pentru şefi. Mă uitam cu interes cum îşi face fiecare lampa şi aş putea zice că fiecare “făcea” acest lucru în felul lui, dar “felul” acela avea un scop. Mult mai târziu mi-am dat seama că “făcutul lămpii” însemna modul de folosire a celor 300 gr de carbid. Unii mizau pentru flacără mare, dar de scurt timp, aceştia erau vagonetarii de la transport. Pentru acei care lucrau în front, lampa se făcea punându-se praf peste carbid ca să-l acopere bine, se umecta acest praf şi lampa avea o flacără constantă patru ore, după care din nou se făcea lampa şi de cele mai multe ori se întrerupea. Aceeaşi metodă, acelaşi timp şi aceeaşi putere de iluminare.