Acum mai sunt şi alţii care decid, care se cred dumnezei şi care doresc să nu mai audă de oamenii aceştia, de mineri, oameni care ,lucrând în cârdăşie cu moartea, în afară de viaţă n-au nimic de pierdut. Curajul lor e spaima celor care se cred dumnezei şi care îşi vor da foarte curând seama că şi ei sunt nişte muritori şi după ce vor pierde puterea nici măcar nu vor mai fi amintiţi. Dar răul a fost făcut deja, au băgat minerul şi mineritul în faliment, în desfiinţare
|n acest timp, în oraşul pe al cărui sigiliu era ca simbol o gură de mină şi însemnele mineritului, oraş în care erau „ridicate” trei recunoştinţe ale mineritului şi ele au început să sufere. Aceste simboluri altădată venerate de către toţi locuitorii oraşului, acum „Minerul odihnindu-se”, statuie din curtea Grupului Şcolar Minier nu mai are nas şi-i „ornat” cu graffitti. Statuii minerului din faţa Regiei i-a căzut litera „N” din salutul consacrat, iar prima piatră perforată cu un Flottman în 1912, cu primul perforator de acest fel care s-a folosit în mineritul băimărean, şi se află în parcul oraşului, după grija care i se dă o folosesc mai mult câinii să-i lase semne, decât concitadinii să-i poarte respect. Toate aceste semne vizibile de degradare se datorează faptului că oraşul s-a născut şi menţinut prin această branşă. Degringolada din minerit molipseşte cu această stare şi lipsă de interes şi pe ceilalţi care trăiau pe lângă minerit. După Revoluţie biserica din parc, biserică construită cu contribuţia masivă a minerilor în anii 1942-1943 a început să-şi piardă enoriaşii. Nu se ştie dacă declinul mineritului este responsabil şi de aceste stări ale populaţiei, dar pentru noi este prima oară când vedem că un oraş care a crescut şi fiinţat din minerit mii de ani, s-a debusolat. Nimeni nu ştie ce vom deveni, sau ce urmează…