Nr. 4 (16) decembrie 2009

SPINUL

PUBLICAŢIE A EPIGRAMIŞTILOR BĂIMĂRENI

Umoristul este un om de bună dispoziţie amară.
(J. Renard)

REVELION

REVELION CU ŞEFUL

De şeful meu, zgârcit la bani,
Ingrijorarea mă apasă
E-n scaun de atatia ani
Dar Anul Nou l-a prins sub masa

Ioan Farte Adi

DEFINIŢIE

Harmalaie intre ani,
Devastare pentru bani
Şi un fel de nerozie,
Că-s trei zile de beţie.

Romulus Filip

UNUI EPIGRAMIST

Doresc ca de revelion
Cadou să-ţi fie un “creion”,
Dar unul mare şi ales,
Căci cel ce-l ai se “rupe ” des !

Mircea Micle

Revista este editată de către
Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare
în cadrul Programelor Culturale
Coordonator prof.dr. Teodor Ardelean

Tehnoredactare: Ioan Şiman
Caricaturi şi coperta: Marian Lupu

ISSN: 1841 -9429

VARIETATEA TIPOLOGICĂ A EPIGRAMELOR

Dacă te supui unui maraton nebumesc de filme de acţiune, te alegi cu ceva mai mult decât confuzie, efecte speciale, proiectile care-ţi declanşează reacţii involuntare şi spontane, anunţate de emblematice vorbe de duh rostite de vreun (super) erou american într-un registru noroios; ori curiozitatea voyeuristică ciupită secvenţial de apariţii bulversante ale femeii fatale. Da, un flux de adrenalină încă îţi activează mintea, în timp ce scenarii reciclate îşi fac loc printre gândurile tale. Astfel, rezervele de energie se canalizează spre imaginea unui duel neobişnuit cu adversari care urmăresc obţinerea unei satisfacţii ironice în urma unei jigniri epigramistice.
Ştim că sunt trei specii ale epigrame: epigrama propriu-zisă, epitaful epigramatie şi madrigalul epigramatic; însă temele abordate sau figurile de stil folosite se transformă în principii de clasificare. De exemplu: epigrama satirică, juridică, umoristică, epitaf etc. Tolba cu ţepi – epigrame, proaspătul volum ieşit de la tipar întruneşte unele specii de epigrame menţionate mai sus.
Ofensa sau nemulţumirea lansată trebuie să fie gravă precum o palmă, o zgârietură (poate psihologică) sau vreo mişcare sofisticată ce sufocă orgoliul adversarului/al sinelui. Epitaful umoristic în versuri poate consta într-o autoironizare, o mică pedepsire pentru abaterea de la îndatoririle unui medic: Mă-mpac cu soarta, n-am pretenţii, / Un singur lucru, Doamne, sper: / Să nu dau ochi cu pacienţii / Acei ce sunt deja în cer. {Ultima spovedanie a unui medic, de Ioan Fârte Adi). Apoi, un epitaf cu sensuri existenţiale găsim în: In tăcerea cea deplină / N-am nevoie de nimic: / Bisturiul e rugină, / Nu-mi dă nimenea un plic. {Epitaf unui chirurg, de Ioan Şiman).
Madrigalul epigramatic se aşterne leal pe paginile cărţii, fiind adresat nu unei femei fatale, ci unui ideal nobil parcă recitat de un cavaler grizonant pe treptele donjonului: Atent sunt gândul să v-ascult, / Căci vă iubesc cu-njrigurare / Şi-acuma tare rău îmi pare/ Că m-am născut mai de demult. {Iubitelor, de Mihai Bodnar).
Şi dacă e să pândim clandestin într-o poziţie strategică pe acest ţinut imaginar unde fiecare poartă o anumită croială cameleonică pe măsura caracterului, vom observa că unele aspecte îşi măresc dimensiunea în