Aşa cum scriam mai sus, naţia noastră care a votat deunăzii în „Duminica Orbului”, în virtutea bunelor obiceiuri, oficialităţiile, s-au apucat să facă inventarul caprelor negre în „Ziua bastonului alb”. Mulţi zic că n-au văzut nici-o capră, dar n-au văzut nici pădurile pe unde au fost, în schimb se vede clar că există proprietari ai acestor lanţuri de munţi, care îşi permit ori ce. O femeie, la acea analiză cu prefecţii şi cadrele din conducerea Judeţului (au fost peste treizeci de asociaţii şi organisme), punând întrebarea :”S-a putut să nu audă nimeni cum au lucrat utilajele terasiere atâtea zile, nu le-a văzut urcând sau coborând din munţi acele convoaie de utilaje, de ATV-uri ?” i-a lăsat fără glas. A tăcut prefectul, subprefectul judeţului şi comandantul poliţiei. Pentru banii care-i primesc, pentru salariile lor, puteau spune măcar o propoziţie Poate în alţi ani, cu alţi bani vor putea însfârşit să vadă şi ei caprele acelea atât de rare, să le numere, sau măcar să afle o altă zi, o altă dată, destinată acestor operaţii importante pentru toţi. În acest moment s-ar putea aduce o îmbunătăţire acestei situaţii confuze. Dar se ştie, că ori ce om din ţara aceasta, în momentul în care are o lege în mână, îndiferent despre care lege este vorba, unicul gând care-l stăpâneşte, este unde poate pune acea lege, numai s-o lase din mână. Acest fenomen este valabil chiar şi în tribunal.
Din câte ne cunoaştem, noi nu ne ocupăm de caprele altora, ale celor din Rezervaţia Mondială Pietrosul Rodnei. Aşa le trebuie dacă le-au dat drumul din curtea lor, în curtea noastră. Ei nu ştiau că vegetaţia de pe insulele Canare caprele au distrus-o? Şi grecii au probleme cu caprele dar nu au comunicat nimic, în legătură cu acestea prefecturii noastre. Poate nu m-ar fi deranjat pe mine, şi poate nici pe alţii, această masivă concentrare de forţe, dacă ar fi folosită într-o o altă dată, nu chiar „Ziua nevăzătorilor”. E culmea domnule, nici a minţi nu ştiu? Domnul Bucă este purtătorul de cuvânt al prefecturii. Să mă pună pe mine de „purtătorul de minciuni” c-oi face-o mai bine ca ei.
Să trecem pe lângă caprele altora şi să ne vedem de treburile noastre. Se pare că în Republica Moldova, moldovenii noştri se simt mai bine ca acasă, altfel ce putem crede, dacă aici în ţară, când mai luăm câte-o menţiune ne credem fericiţi, şi doamna Găinariu, a adus de la dânşii premiul I şi pe cel de Excelenţă, caz de-o rară preţuire ale talentelor adevărate şi spre satisfacţia noastră şi vorba doamnei Velea, „este o încurajare pentru noi, să facem epigrame bune”. Până acuma, Doamne feri, de care am făcut? Domnul Bud Nistor a fost cordonatorul lucrărilor de astăzi, şi a făcut-o cu vervă şi tinereţe, cum de mult nu l-am văzut. Dânsul ne-a ascultat, ne-a dat cuvântul chiar şi după ce domnul Fârte şi-a rostit epigramele. Reluând succesele doamnei Găinariu, cu toţii ne-am gândit la spusele doamnei Velea la hotărârea cu care a spus acele vorbe. Noi ne-am decis, şi sunt sigur că aşa vom face, mai ales că premierile, în lumea epigramistică, sunt foarte subiective, şi cum n-or fi aşa, deoarece doi inşi dacă citesc o epigramă, fiecare înţelege altceva din ea, ba mai mult, cine nu face un Festival al epigramei la Baia Mare ca să dea premiul I la bistriţeni, bistriţenii să remită acelaşi premiu la vişoani şi vişăoanii, suflete largi, să ni-l dea pe al lor nouă n-om mai vedea premii. Aşa s-ar mai putea, altfel cum credeţi că v-om mai lua premii, „în ţara noastră, în România”. Ar mai exista o posibilitate, ca aceste premii să ne fie atribuite din greşală, numai că la noi votul se dă încă pe liste. Domnul Bud Nistor realizează un album cu diferite instantanee din activitatea Clubului „Spinul”. Pentru acest „edificiu” s-au cerut câteva epigrame şi diverse fotografii. Zicea unul :”Sperăm că n-o să fie toate pozele de la nunţile noastre”, că nu ne vor cunoaşte oamenii în mâna cărora v-a ajunge albumul. Regretăm că un cunoscut al nostru, „ a trecut dincolo dealul”. Ne-a făcut cadou, domnul Fârte, cinci epigrame, bune domnule, foarte bune. De invidiat. M-am gândit să mă duc la dânsul la birou şi să-i fur virgulele şi rimele că altfel noi nu ne mai vedem în spatele epigramelor domniei sale, şi aşa cum cunoaşteţi, nu este vorba de nici un fel invidie.

În viaţă nu întotdeauna lucrurile se potrivesc cum le-am dori. La ultima şedinţă mi-am făcut planul că pot folosi şi altă rută pentru a ajunge la cenaclu. M-am suit în autobuz şi la urcare n-am avut probleme. Când să cobor în staţie, cineva uriaş, uriaş doar după mărimea capului, mare domnule şi negru, că din autobuz nu se vedea mai mult, mă aştepta în staţie. Mi s-a strâns inima, ştiam de la mama sau de la Ion Creangă că:” de omul negru, şi cu osebire de cel roş să te fereşti”. Cu gândurile acestea cobor din autobuz şi mă dumiresc că de fapt este un afiş electoral, al unui consilier judeţean care a stat patru luni ca şi consilier, s-a plictisit şi vrea să fie ditamai senator al României, el care n-a făcut nimic pentru nimeni. M-am apropiat de afişul persoanei grizonate dar cu părul proaspăt vopsit şi recunosc că numai jumătatea lui „de sus” era mai mare ca mine întreg. Mă gândesc că le fac capurile mari pe aceste afişe să ne impresioneze. Picioarele lor pe cine-i interesează că au platfus sau bătături ori poate este cracoş şi-i put. Am plecat de lângă „tovarăşul afiş” şi mă gândeam câtă lipsă de respect pot avea unii care n-au pus o ceapă în urbea noastră şi ne pretind să-i facem senatori. Domnul acela din „jumătatea de sus”, nu crede că ori ce cetăţean al acestei urbe, poate cere acest lucru, nu numai „celui din afiş” i se cuvin voturile noastre, dar cetăţenii oneşti n-au ajuns încă la neruşinarea lui.
În spatele bibliotecii văd un om într-o postură arhicunoscută, a elevului care a fost dat afară de la ore. Aşa stătea Ţâncaş la cei 65 de ani, fumând. Mă uit la ceas trecuse cu două minute de ora 16, ar fi trebuit să fie în Sală deja. Uşa era larg deschisă, lumea relaxată era în aşteptare. Întreb pe unul pe altul, ce s-a schimbat aici? Doamna Găinariu mă lămureşte: Domnul Şiman şi-a uitat acasă un vas pe foc şi a plecat în grabă să stingă focul. Nici-o legătură cu Prometeu ăla care împărţea focul. Bine dar lucrările cenaclului puteau continua şi în acest caz şi atunci de ce nu se lucrează? – Păi, spunea doamna Găinariu, ne-a dat o temă cu GREVA. – Da şi. – Ne-am decis şi noi să facem grevă, la tema grevă. Pe scări apare domnul Şiman care ne asigură că totul e în ordine acasă, mai puţin vasul. Dânsul ne cere epigramele. Niciodată nu s-au făcut la un concurs cu o viteză mai mare, ca acum, epigrame. Ne-am prezentat fiecare „operele” şi cu puţină bunăvoinţă şi o mână de ajutor au devenit publicabile. S-a ascutat şi „raportul” şefului privitor la tehnoredactările ce le are în lucru. Se pare că noi nu reuşim să-i aducem materiale suficiente pentru ai forţa ritmul. Proiectele sunt frumoase şi chiar cei care au mai uitat câteva epigrame de completat, o vor face-o în timp util. Am lucrat ca o adevărată echipă în aşa fel că s-au epuizat toate punctele propuse de realizat de către domnul Bud cu-n sfert de oră mai devreme.Şi atunci ce mai aşteptăm…

Dacă eşti un iubitor de oameni, zic mult, dacă poţi vedea în fiecare om pe aproapele tău, s-au măcar un partener de discuţie, dacă Dumnezeu ţi-a dat sănătate şi treburile casei şi ale serviciului nu te presează aşa de tare, dacă eşti dornic de-a cunoaşte oameni şi locuri, sunt absolut sigur că în oraşul meu vei găsi câteva probleme care te vor frământa, probleme puse de istoria mai recentă sau de cea consacrată la care încă nu s-au găsit răspunsurile.
Parte din acestea întrebări ar suna cam aşa: „Dece acestui oraş vechi (atestat în 1237) i-a rămas intreg, chiar Turnul cu muniţie sau Turnul Măcelarilor, obiectiv militar atacat şi de Pintea Viteazul, care este mărturie vie a celor ce l-au construit şi apărat (poarta sudică a Cetăţii)?”
„De ce oraşul nostru se numeşte Baia Mare şi cât din configuraţia lui de atunci, este cuprins în oraşul care astăzi are denumirea de Baia Mare?” ; „Într-o denumire mai veche, municipiul nostru, se numea „Râul Doamnelor” denumire care te duce cu gândul la aprecierea frumuseţiilor feminine ale oraşului şi toată lumea ar crede acest lucru, cu toate că acestă denumire defavoriza doamnele. Puteţi afla din ce cauză avea această denumire, numai păşind pe locurile pe unde le-au purtat paşii pe acele doamne, care au oferit, poate caz unic în istorie, denumirea oraşului” Doamnele sunt importante în municipiul nostru, ele fiind populaţie majoritară, dar nu dorim să credeţi că vă monim, cum obişnuit se întâmplă, cu frumuseţile feminine ale oraşului, care fac cinste colocatarilor acestui municipiu, de aceea vă propun o altă temă de discuţie: În anii 1981/82 aici la poalele Dealului Florilor, exista o echipă de fotbal care a bătut şi pe favoritele lui Valentin Ceauşescu şi ale lui Nicu Ceauşescu (vorbim de Steaua şi Dinamo) chiar atunci când nimeni n-a îndrăznit aşa ceva şi nu numai că n-a îndrăznit, dar atunci existau „pârghi” prin care se putea „bate” ori ce echipă (apropo de „butoanele” şi euroii de astăzi) Puteţi afla cum a devenit de râsul lumii echipa de fotbal Dinamo Bucureşti, care după ce în urmă cu două săptămâni, câştigă cel mai tare turneu spaniol la fotbal, turneu care includea pe Atletico, şi Realul şi vine aici şi este îngenuncheat cu 2-0. Sunt sigur că aceste „secrete”, ori ce băimărean vi le poate istorisi. Despre fotbalul cel de astăzi, acum o poate spune ori cine, că dacă ai bani, poţi cumpăra ori ce echipă, dar în 1958 când oraşul Baia Mare „nu avea voie” să aibă echipă de fotbal în divizia A, aveau, împotriva indicaţiilor, pe Dinamo Săsar, echipă care a trebuit „s-o transfere” la Satu Mare, apoi la Cluj, De acolo la Bacău, Braşov, funcţie de „politica de la Centru”, şi au tot „transferat-o” pănă în momentul în care şi-a pierdut şi oamenii şi fotbaliştii pe undeva prin Argeş. Era „ucigătoare” „dragostea unora” pentru acei care sunt „untul pământului şi ai subpământului”. Da sunt dureroase aduceri aminte…
Dar dumneavoastră veţi spune că „fotbalul servind puterii” nu vă mai interesează acum. Doriţi ceva mai puţin pasional ca fotbalul, ceva relaxant, şi evident ceva cultural. Dorinţă firească deoarece numai aici a fost „Şcoala băimăreană de pictură”. În timp, în marile oraşe ale ţării, au existat preocupări permamente pentru arte, dar cerul, „seninul cerului de Baia Mare” este unic, spun toţi acei care lucrează în valuri sau spoturi de lumină. Poate aveţi curiozitatea să vedeţi „azurul cerului băimărean”, să vă încărcaţi privirea cu el, dar şi să fiţi capabili să-l redaţi şi altora. Cine nu-l memorează pe cel de deasupra lui, Muzeul de artă, prin secţia „Şcoala băimăreană” vă pun la dispoziţie o secţie întregă cu picturile maieştrilor.
Cele cinci muzee pe profile specializate, vă cer ceva timp pentru evaluarea culturală a exponatelor, dar şi propriile voastre cunoştinţe, deoarece unicatul este vizibil în Muzeul Mineralogic, aici unde cert veţi afla de ce unele roci se numesc „flori de mină”. În anii ’50 Baia Mare avea o singură statuie în parc. Acum puteţi admira nu mai puţin de 15 diverse grupuri statuare şi evident unele originale specifice locului.
Este cert că unii vizitatori vor avea preocupări economice şi poate că doresc să evalueze anumite lucruri din acest sector despre care se ştie că Baia Mare a fost unicul Centrul Miner din Ardeal şi din cei peste 15 de mineri, câţi lucrau la REMIN, azi nu mai există niciunul, cu toate acestea, şomajul este sub 4% şi săptămânal se scot pe piaţă în jur de 100 locuri noi de muncă. Pe undeva se simte un curent economic real şi puternic. Aşa şi este dacă ne gândim numai la noile bijuterii industriale, care au transformat structura economică a oraşului cu producţie unică: mineritul, îmbogăţindul cu alte laturi ale economiei şi serviciilor.