Aşa cum se întâmplă multora dintre noi, „viaţa ne poartă cărările” pe unde nici n-am gândit, necum să ne mai facem şi-un plan. Motivul care mi-a rupt rădăcinile mele de sătean, astăzi nu mai există.Este vorba de pregătirea şcolară medie sau într-un profil tehnic, pregătire care acum se poate face în ori ce orăşel, atunci se putea înfăptui doar în marile oraşe. Să cunoşti acest lucru şi să vi într-un oraş care are ataşat numelui său şi adjectivul „mare”, creia o emoţie deosebită tânărului candidat.
Mare era decepţia la contactul cu Marele oraş. Cu toate că şcoala era puţin „mai jos de gară”, dar peste Râul Săsar, o apă roşie împuţită care-ţi cârnea nasul, omul trebuia să ia o birjă cu care să parcurgă cei cinci km care, se adunau pe această variantă.Şi asta pentrucă lipseau podurile, parcursul creştea cu mai bine de cinci km până la şcoală. Din Centrul Vechi al oraşului se „ieşea” pe Podul Viilor, de unde, după cum era şi denumirea podului, începeau pustietăţile, viile sau o limbă de pământ unde nu prea erau case locuite de cineva. Candidatul, din bija care-l ducea spre şcoală, în oraşul muncitoresc, unde erau şi construcţi mai mari. Se putea observa pe Strada Victoriei, drumul care ducea la Satu Mare şi care atunci se pava cu pavele din granit, dar această operaţie se făcea numai până la ieşirea din oraş. Pe acest traseu sordid, care a fost trecut în fuga calului, pe partea dreaptă a drumului, în cei trei km şi jumătate ce trebuiau parcurşi, din Centru spre şcoală, existau nişte case construite după proiectul obligatoriu de realizat după război, apoi cele „Zece case”, locuinţe muncitoreşti făcute tot după război, în fiecare se adăposteau două-patru familii. Prin spatele celor „Zece case” apa care era adusă prin „buclanul” din scândură de brad, cu un diametru de trei metri, de la o distanţă de 21 km pentru a alimenta Cianuraţia Săsar, aici era scosă o porţiune printr-un canal deschis, prilej de-a ne bălăci vara în el. După cele „Zece case” la aproape un km erau „Două blocuri”, „Cinematograful Săsar”, ceva garaje sub a cărui acoperiş adăposteau o „Alimentară şi textile”, clădirea fostului şteamp, transformată în „locuinţe muncitoreşti”, după care impozanta clădire a şcolii, proiectată pentru a fi Institutul de Mine şi n-a fost niciodată.
Pe partea stângă a drumului, începând de la acel Pod Al Viilor, era moara, Baia comunală, abatorul, la vreo trei sute de metri bufetul „Tri păduchi”, urmau meandrele Săsarului care avea o albie între 4m şi 200m lăţime, albie pe unde se prelingea apa aceea roşiatică şi puturoasă şi sunt sigur că atunci Consiliul Local nu şi-a pus încă problema unei gropi de gunoi dacă te uitai ce era prin „albia”Săsarului. Mai jos era depozitul de lemne, o arenă de fotbal, arenă de prundiş aparţinând echipei „Dinamo Săsar”, după care urma Flotaţia şi Cianuraţia Săsar.
Mult timp nu am ştiut de ce-i spunea Baia Mare oraşului acesta care de fapt avea câte o aglomeraţie de „colonişti” la fiecare Gură de mină. Distanţele între aceste aşezări de maieri, depăşeau uneori zece km. Concluzia era că trebuia făcută o diferenţiere între Baia, Baia De Arieş, Baia de Aramă, Baia Sprie şi alte localităţi care aveau cuvântul „baie” în denumirea lui şi spre deosebire de celelalte localităţi minere cu profil de minereuri, Baia Mare era aşezată într-o depresiune destul de vastă de mică înălţime, ceea ce pentru alte localităţi miniere, aceste lărgământuri sunt inexistente.
În istoria foarte bogată a acestei cetăţi, trebuie să adăugaţi că a fost întotdeauna inclusă în averile regilor, unguri, austrieci, guvernatorilor Principatului Transilvaniei şi domnitori români din Moldova. Amintim aici pe unii dintre ei: Ioan de Hunedoara, fiul său Matei Corvin, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi alţii.
În fiecare etapă istorică, oraşul a avut o dezvoltare dinamică şi din fiecare epocă se păstrează în muzee, monumente şi artefacle de valori istorice deosebite. Poate că acest lucru să exemplifice faptul că municipiul nostru are cinci muzee specializate pe profiluri: Muzeul Satului pe Dealul Florilor care este întradevăr un sat maramreşan cu 16 case, biserică, şuri, grajduri, pătule, fântâni, uliţe garduri, dar cred că este mai bine să le vedeţi deoarece sunt funcţionale, având inventarul locaţiei respective complet. Puţin mai jos, o clădire cu colonade ionice este de fapt Muzeul de Artă populară unde se pot petrece multe ore de observaţie şi cultură în care se poate vedea cu ce se ocupau străbunicii noştri, cum îşi „umpleau” ei ziua.

În plus de aici mulţi au colectat „sfaturi” de afaceri. Să nu-l confundaţi cu „Incuibatorul de afaceri” şi „Casa de comerţ şi industrie” care sunt pe str V Alecsandri. Pe strada „1mai” puteţi vedea „Muzeul de Artă” care spre deosebire de alte muzee cu asemenea profil, bogat în tablouri avem în plus şi pe maieştrii „Şcolii de Pictură” din Baia Mare, şcoală care uimeşte şi pe băimăreni, vizitatorilor nu le dorim decât să-l cunoască şi să le aprecieze tablourile. Baia Mare a fost mult timp săracă în monumente. Astăzi puteţi admira multe monumente ale băştinaşilor, ale oamenilor de cultură şi artă, istorice şi ineditul Muzeu Florian care este nu numai unicat ci şi un produs al unor artişti din toată Europa. Un alt muzeu unic Muzeul de Mineralogie, pe Bl. Traian, unde se poate vedea de ce unor pietre li se spune „Flori de Mină”. Ve-ţi trăi momente unice în viaţă, posibil ca şi minerul care le-a văzut prima oră şi le-a scos la lumină. Dar Muzeul de Istorie al Maramureşului este pe strada Cetăţii unde veţi vedea şi lucruri obişnuite bătrânilor noştri dar şi ce numai aici puteţi vedea.
Ce vede omul care trece prim municipiu, sunt lucrările de gopodărie şi întreţinere a municipiului, lucrări care situează Baia Mare între oraşele frumoase ale Europei.Centru Millenium, fostul Centru Vechi reabilitat complect. Străzi şi poduri reparate(acum Baia Mare are atâtea poduri câte are Budapesta-7), peste cinci sute de locuri de parcare noi de nici doi ani, fluidizarea circulaţiei rutiere. Dar fiind un oraş de categoria a IV-a în vremi nu de mult apuse, nu s-au construit ca în alte oraşe cartiere întregi. Aici pe an se făceau blocuri pentru circa 2000 de oameni, fiecare arhitect lucrând într-o anumită zonă. Astfel au rămas unele spaţii neconstruite şi în aceste spaţii acum, s-au putut construi Citi bancul, parcuri, blocuri cu arhitectura aparte, lăcaşuri bisericeşti, şcoli frumoase şi alte utilităţi prin care străbate diferenţa dintre oraşul nostru şi alte oraşe care au construcţii şi arhitecţi ce au construit acele inestetice blocuri de serie. Astfel că în doi ani arhitecţii băimăreni au fost premiaţi pentru proiectele unor blocuri dar şi includerea lor în peisaj construit al municpiului.
Toate aceste lucruri se văd cu ochi mai obosiţi sau mai binevoitori ai turistului, în funcţie de starea sufletească a fiecăruia, dar oamenii, băimărenii, sunt adevărata frumuseţe a oraşului. Cu toate că a avut o creştere explozivă a populaţiei, dar fără a întrece Galaţiul sau Romanul, oamenii care s-au stabilit aici, îi respectă istoria, cultura, folclorul şi ei „s-au lăsat asimilaţi” de maramureşeni, nu cum s-a întâmplat în alte părţi unde populaţia a fost inundată de fel de fel de oameni cu obiceiuri nu tare creştine. Şi în acest domenu Baia Mare, de la trei biserici până în *89 au construit mai bine de 25 de biserici din piatră şi lemn, care la orele de slujbă sunt pline, unele chiar la unităţile respective, Pârjol, penitenciarul, Seminarul teologic etc.
Şi iar vorbim despre oamenii oraşului pe care i-a bulversat puternic economia de piaţă şi desfiinţarea mineritului, dar care şi-au revenit mai repede ca în alte părţi şi cresc veniturile oraşului, aducând bunăstare, locuri de muncă şi înfrumuseţarea lui. Toate acestea desigur că le fac oamenii municipiului care se străduiesc să vă prezinte oraşul lor. Sunt tentat să vă chem chiar acum în ospeţie, dar mi-e teamă că o să consideraţi că toate realizările şi frumuseţile s-au făcut până acum, de aceea învitaţia mea pentru vizitarea municipiului Baia Mare o puteţi face astăzi, dar este bine şi dacă veniţi peste câteva luni, peste un an, deoarece munca de înfrumuseţare a acestui oraş, în sufletele noaste este la început, dar ospitalitatea moroşanului este dintotdeauna şi nu s-a alterat niciodată. Poate aceste vorbe să pună pe drumuri tineretul, dar bătrânii ar pierde mult dacă nu ar vedea Caspevul, Casă de cultură şi ajutor pentru pensionari, cu aniversările lor, cu balurile lor, cu sărbătorirea aniversărilor căsniciilor şi nu în ultimul rând locul unde se distribuie unele ajutoare.
Mie mi-e greu să le înşir toate obiectivele oraşului, dumneavoastră trebuie să le vedeţi. Biblioteca Judeţeană este cea mai mare din Estul Europei. Cenaclul Scriitorilor are sediu propriu şi aproape săptămânal au colegi musafiri din judeţ şi judeţele limitrofe. De două ori pe an sărbătorim oraşul când are musafiri din Suedia până-n Italia. Teatrul Municipal cu trei patru premiere pe stagiune, are alături Teatrul de Revistă şi Ansamblul Transilvania care alături de Filarmonica din Cluj sau Satu Mare menţin tonusul cultural al oraşului. Segmentul şcolar cuprinde 21 de şcoli generale, 9 licee şi Grupuri Şcolare şi patru Universităţi cu multe facultăţi fiecare. Starea de linişte a băimăreanului derivă din faptul că şomajul se zbate undeva în jurul cifrei de 4%. Noile intreprinderi sunt bijuterii care fac bijuteri.
Desigur că prin comerţul care cuprinde câteva mall-uri Real, Kaufland, Billa, Metro, Practiker, se pot rezolva unele cumpărături de la cărămizile din casă, case, mobilier, maşini, şi hrană, dar ideea este să veniţi şi să vă obosiţi veţuind câteva clipe în prezenţa noastră, pentru a vă da seama căt de mult ne asemănăm şi căt de multe avem în comun. Dacă dumneavoastră veţi considera că un oraş milenar, dar întinerit şi împrospătat continuu v-ar putea solicita interesul, vă puteţi considera musafirii noştri. Spaţiile de cazare şi pensiunile dumneavoastră le puteţi lăuda singuri, aportul nostru a fost făcut cu găndul la dumneavoastră, viitorii noştri ospătoi.

Doamne tu şti că noi întotdeauna ne dorim ce nu avem. Acum vrem să mai şi râdem. Ştim că-i greu, dar asta ne dorim. Dar cum putem face acest lucru când ţara întreagă a ajuns… de râsul lumii. Dascălii s-au lăsat manipulaţi amăgindu-se singuri. Alţii au făcut multe legi care nu se vor aplica niciodată. Toată viaţa am fost cotizant la o pensie de ruşine, mi-au mai luat bani încă 47 de ani pentru o pensie suplimentară. Au avut grijă ca toate veniturile să-mi fie impozitate. Îndiferent unde erai „afiliat” ai cotizat cu 2%. Acuma să-mi tragă impozit un milion din pensia oferită. Nu aud pe nimeni să râdă! De fapt pentru a râde ai nevoie şi de o anumită stare sufletească neapăsată de greutăţi, boale şi necazuri, fenomene care în ultimul timp sunt pasări rare. Nu mai suntem nici noi ca altădată, când fără a scoate o vorbă, o jumătate de oră am făcut să râdă o masă întreagă la nuntă şi încă nimeni nu băuse nimic.
Cine are sau a avut o căsnicie, în care şi-a respectat consoarta şi pe el însuşi, cunoaşte faptul că soţul are obligaţia zilnică de-ai fura un zâmbet soţiei, lucru care trece deasupra tuturor inavertenţelor din acea zi şi este ca un zid protector deasupra căsniciei.
Dar puţini sunt cei care pot trece peste orgoliul personal şi „se fac de toată nimica” în faţa consoartei. Le este peste mână, le spulberă comoditatea şi mai ales este greu să-şi provoace inteligenţa, dacă o are, să rezolve problema zâmbetului femeii sale, zâmbet care trebuie să recunoaştem că nu este o afacere uşoară de realizat de la o femeie obosită, poate indispusă, la finele unei zile. De fapt, după câte aţi mai auzit la multe din lansările de cărţi, când autorul spunea că: soţia i-a fost primul şi cel mai drastic critic. Cu toate că sunt o excepţie soţii care sunt ambii scriitori, reiese că acea persoană, soţia, când face acest lucru se ridică la nivelul creaţiei respective şi merită aprecierea noastră. Trecem peste aceia care n-au scris niciodată de teama criticii soţiei, deoarece se ştie că în scriitură ne folosim de minte şi de suflet într-un grad apreciabil. Tot ce înseamnă intelect şi spirit în acel om, aflăm în scrierea sa. Mai bună judecată a unui om ca propria-i scriitură nu există. Şi dacă i-o vede soţia el nedorind acest lucru?
A te apuca să faci oamenii să râdă, în aceste timpuri, în care „râde hârb de oală spartă” şi asta fără a exagera câtuşi de puţin, când, lăsând la o parte „pensionarii parlamentari” pe care-l complectează un guvern cu miniştrii care au porecle frumoase:”Ambaburica” şi nume urâte: „Hârdău”. Cândva matematica era materia Nr.1 în şcoli, apoi, cu sprijinul părinţilor şi a foştilor elevi, matematica a trecut atât de mult în umbră încât un ministru al învăţământului nu mai ştia număra steluţele de pe Steagul Europei, examen dat în râsul copiilor. Nu putem spune că primul ministru nu s-a orientat şi a reabilitat acest sector. A schimbat ministrul care nu ştia număra pânâ la 20 cu altul prin care matematica va avea un strălucit viitor. De astăzi ministru dascălilor este Anton la pătrat. Nici nu s-a instalat bine, că profesorii de muzică şi l-au arondat: Nu-i Anton la pătrat, ci este Anton…şi ecoul lui Anton, ceea ce poate presupune altceva decât că aparţine de muzică. Realiştii, profesorii de la materiile reale i-au avertizat că este inginer şi va ştii roti atât e mult compasul cât şi excelul ori cărui calculator ca să-i iasă toate bune în favoarea lui.
Circu-i abea la început. Ce-i cu salariile legiferate, dar pe care nu le vor avea în veci, pe banii lor, defilează, chiar dacă nu sărbătorim nimic. Ar defila şi guvernanţii dar cum să ieşi în stradă când îţi tremură ciucurii nu se face, apoi ei ar face ori ce numai să se vadă iar aleşi. Tabăra opusă psd-iştii au făcut ori ce ca să falimenteze acest guvern, cu salarile de ei „împinse” au speranţa că vor fi aleşi. Ce nu se poate uita uşor ce-a mai odioasă insultă care a primit-o învăţământul din tabăra lui Năstase a venit. Domnia sa şi-a permis să jignească ÎNTREGUL CORP PROFESIONAL DIN ROMÂNIA atribuindu-le denumirea de handicapaţi.
Deunăzii s-a discutat pe marginea unor proze umoristice. Cineva competent spunea că în aceste scrieri trebuie incluse figuri de stil, calambururi, metafore, cu alte cuvinte să se folosească la maximul posibilităţile Limbii Române. Este absolut necesar acest lucru. E foarte adevărat dar viaţa politică este atât de egoistă că nu pierde nici-un rând în faţa nimănui decum… Un lucru pe care puţine persoane-l cunosc, proza umoristică este scrisă numai de suflete triste. Aţi văzut cum stăm cu râsul scris, problema adevărată va fi pe cine ve-ţi vota luna ce vine, ca România să nu fie ţară de batjocură?