În mina noastră, noi n-avem cer” este primul vers din imnul minerilor, vers ce exprimă un adevăr trist al vieţii acestor oameni ce trudesc în adâncurile pământului, realitate ce i-a făcut pe mulţi dintre ei duri ca şi roca adâncurilor.
A scrie, astăzi despre mineri este o dovadă de curaj şi totodată de respect pentru adevăratul caracter al acestor oameni, cunoscându-se modul sub care sunt priviţi mai nou.
Lăsând la o parte unele scrieri ale anilor 1950-1960 privind destinul acestor oameni, cum sunt “Izvorul Roşu” şi “Drumul spre cer” de Nicolae Jianu, “Mina din vale” de T. Buşecan, “Minerii” de M. Davidoglu sau “Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, toate pulsând de elanul revoluţionar de a descoperi peste tot numai sabotori sau duşmani ai poporului, oamenii fiind transformaţi în nişte roboţi, literatura lui Toma G. Rocneanu readuce în faţa ochilor altă faţă a acestor oameni.
Scrierile lui se apropie cu drag de lumea minerilor reliefându-le trăirile, suferinţele, dragostele lor, reconstituind adevăratele lor caractere. Numai unul care a coborât în adâncul minelor, trăind alături de ei şi muncind cot la cot cu ei, numai unul care şi-a dat seama că deasupra lor este muntele duşmănos şi nu cerul senin sau înnorat, poate să se apropie din interior de aceşti oameni pe care îi înnobilează:”Demersul său epic (al autorului n.n.) înnobilează munca şi oamenii adâncurilor, dintr-o perspectivă largă, tandră şi-n acelaşi timp ne părtinitoare” (Ion Burnar în Glasul Maramureşului)
Scrierile lui Toma G. Rocneanu ni-i prezintă pe aceşti oameni aşa cum sunt ei în realitate: aceşti oameni au suferinţe, doruri şi “poveştile” lor ca ori ce alţi oameni, nu sunt nişte brute gata de-a ucide sau dominaţi numai de elanul revoluţionar de a da “ţării mai mult minereu”, aşa cum scriau lozincile atârnate pe toate gardurile din localităţile miniere. Pentru ei munca este o chestiune de onoare, dar şi de viaţă, din ea asigurând existenţa familiilor lor, dar nu de puţine ori aducătoare de moarte, accidentele curmând năprasnic viaţa lor, lăsând în urmă familii îndoliate. Sunt oameni capabili să iubească, bucurându-se de toate darurile lăsate de Dumnezeu, de la facerea lumii, dar “toate reuşitele şi averile care i-au fericit pe alţii, pe ei i-au ocolit”, spune autorul.
Autorul celor patru cărţi, de care ne vom ocupa în continuare, pe numele literar Toma G. Rocneanu, s-a născut în Rodna, judeţul Bistriţa-Năsăud, la 18 noiembrie 1943.(De la localitatea sa natală şi-a luat pseudonimul, în vorbirea populară Rodna pronunţându-se Rocna).A făcut şcoala elementară la Rodna, după terminarea căreia a urmat Şcoala Profesională şi Şcoala Tehnică de Maiştri de la Baia Mare. A lucrat în minele din Rodna câţiva ani, după care s-a stabilit la Baia Mare, unde a fost profesor la şcolile la care şi el a învăţat. Frecventarea cenaclurilor literare şi a mediului literar din Baia Mare vor avea o influenţă favorabilă pentru activitatea literară de mai târziu. Autorul apare cu prima sa carte abia la 50 de ani, “Lăcătuşăria de mână”, apărută în 1993, rod al experienţei la catedră.
Adevăratul debut literar este romanul “DESTINE CONJUGATE”, în 1993. Deşi în accepţiunea tradiţională volumul nu este un “roman”, el farmecă cititorul prin farmecul povestirii, prin relatarea simplă a întâmplărilor povestite.
Prin structura sa “Destine conjugate” nu este nou în literatura română. Vom remarca influenţa lui Sadoveanu a povestirilor “în ramă”, unde hanul este: “Un timp al literaturii care încetează pur şi simplu să mai fie literatură atunci când porţile se închid” (Z. Sângorzan:”Mihail Sadoveanu: teme fundamentale, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976, pag. 11)
În romanul “Destine conjugate” locul hanului este luat de-o cabană, aşezată într-un cadru natural pitoresc, unde cinci familii se hotărăsc să petreacă câteva zile departe de tumultul şi zgomotul vieţii orăşeneşti pentru că:”Traiul în spaţiile restrânse din blocuri, în aglomeraţie, grija de-a nu supăra pe altul, nervii ce ţi provoacă unii vecini neatenţi şi necivilizaţi, circulaţia intensă din oraşe şi multe altele au descentrat şi descumpănit omul venit de la sat la oraş să-şi exercite profesia, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele”(pag. 7).
Aceste cinci familii, după ce ajung la cabana respectivă, pentru a suplini absenţa ori căror mijloace audio-vizuale moderne, care să le umple timpul seara, se hotărăsc ca în fiecare seară:”să facă un fel de şezătoare, la care fiecare să prezinte, după masa de seară,,, o poveste sau mai multe. Fiecare va dispune de două ore în care ne va delecta”.(pag.12)
Romanul se constituie, aşadar, din povestirile celor cinci reprezentanţi ai celor cinci familii. Cea mai captivantă povestire este cea a lui Tudor-un alter ego al autorului. Ea ne captează atenţia prin evocarea unor episoade din viaţa sa din timpul şi de după al doelea război mondial, într-un sat de munte, “localitate multinaţională”, unde oamenii care au mai rămas acasă, nefiind trimişi pe front, “ştiau un lucru, anume că localitatea este pământul de baştină a celor zece mii de români, maghiari, germani, evrei, ucraineni, ţigani, care cu toţii erau încadraţi în activităţile minelor din apropiere, cu serviciile respective, precum şi în comerţ.
Dar aceasta este numai atmosfera deosebit de liniştită de dinaintea furtunii. Înfrângerea nemţilor la Stalingrad şi sosirea sovieticilor “eliberatori”, vor schimba această linişte bulversând viaţa oamenilor. La început va începe deportarea evreilor, cu întreaga lor tragedie, apoi după trecerea trupelor sovietice, vor începe fapte reprobabile, răfuieli împotriva colaboraţioniştilor, călcări de domicilii în plină noapte, toate relatate cu deosebită obiectivitate şi o bună ştiinţă a naraţiunii.
Naraţiunea se canalizează asupra unei familii cu şase copii, cu un tată tuberculos, care de la un moment dat nu mai poate lucra din cauza bolii, mama râmânând să se zbată, să învingă, nu numai greutăţile vieţii, inerente de după război, dar şi răutatea unor oameni, mamă care-şi va lua cei şase copii şi va pleca la Bucureşti, în audienţă la Dej pentru a fi ajutată să-şi crească cei şase copii, toţi minori. Povestitorul va evoca cu deosebită căldură chipul mamai sale în zbaterea ei de-a supraveţui cu toţi ai săi, chiar şi după ce soţul o va părăsi, din cauza unor răutăţi ale unor “binevoitori”. Celelalte naraţiuni lărgesc cadrul vieţii cotidiene evocate de ceilalţi povestitori de ocazie.
Volumul “TÂNJIND DUPĂ SOARE”(1998) cuprinde povestiri ce ne introduc în lumea minerilor, ele fiind “întâmplări repovestite” la o întâlnire de peste ani, de foştii elevi ai unei şcoli. Ele păstrează un puternic accent afectiv, ai unor oameni care:”aveam aceleşi gânduri despre munte şi subteran, am simţit acelaşi gust al umezelii şi al întunericului străpuns doar de un spot de lumină”. Volumul este un imn adresat celor ce lucrează în adâncuri: “vouă căutători ai comorilor adâncurilor fără ferestre, vouă ce tânjiţi mereu după Soare, vouă ce aţi găsit comoara cea mai de preţ: ştiinţa şi puterea de-a trăi cinstit şi omeneşte viaţa, vouă ce preţuiţi mai mult ca alţii lumina, mă închin şi vă dedic această carte!”
Personajele acestei cărţi “tânjesc după Soare”, atât la propriu cât şi la figurat. Dacă minerii tânjesc după soarele ce nu-l văd în mină, iar revederea lui la ieşirea din mină înseamnă o înfrângere sau o amânare a morţii ce-i pândeşte mereu, celelalte personaje tânjesc după înfrângerea înjosirii, a degradării umane. Este cazul eroinei din povestirea “Din când în când”, Elvira, fată de la ţară adusă la oraş de o familie cu stare materială bună, care suferă din cauză că familia care a adoptat-o vor s-o vor s-o folosească ca metresă a fiului lor:”Mi-am dat seama că nu-l suport. Îl suport din milă…Mi-am zis că nu trebuie să mă înjosesc”.
Dacă în primele romane minerii nu sunt o prezenţă totală, romanul “TODUŢ”, apărut în 1999, are în centrul său aceşti oameni, integraţi în comunitatea în care trăiesc, autorul fiind:”printre puţinii, dacă nu singurul scriitor contemporan care abordează tema mineritului, altfel decât am fost obişnuiţi să o cunoaştem”, va scrie Ion Burnar, care semnează prefaţa la roman, întitulată : “Toma G. Rocneanu- un prozator care innobilează mineritul prin dragoste”.
Paralel cu evocarea unor fapte şi întâmplări din lumea mineritului, personajul principal, Toduţ, îşi retrăieşte propria viaţă descriind unele fapte trăite. Personajul principal nu este un aventurier îndrăgostit, aşa cum s-ar crede din povestirea unor episoade de dragoste, el trăieşte dragostea cu întreaga sa fiinţă, iubeşte cu sinceritate şi pasiune, iar insuccesele în dragoste lasă urme adânci în inima sa.
Atât romanul”Destine conjugate”, cât şi “Toduţ” cuprind elemente monografice ale satului de munte de la mijlocul veacului care se încheie în curând. Dar acestea sunt doar episoade care luminează lumea satului, aspecte ale personajului încadrat în comunitatea sătească, căci el va fi tulburat din reveriile sale de anunţul unui accident de mină. Forţa descriptivă a autorului se observă în relatarea acestei triste întâmplări. Autorul sesizează solidaritatea oamenilor, pentru care “partea cea mai emoţionantă este, în primul rând, întâlnirea cu ortacii aflaţi în suferinţă, având conştiinţa împăcată că prin efortul lor, ajutând pe cei surprinşi în mină, “astăzi nu vom mai scoate la lumina zilei resturi de oameni, ambalaţi în saci de plastic” .
Relevantă ni se pare caracterizarea pe care o face autorul minerilor: “Breasla lor, a minerilor, este o societate mai aparte, minerii fiind oameni cu un real simţ al dreptăţii şi cu o opinie puternică, dar care se simte numai în breasla lor” pe care “nerespectarea clauzelor, a înţelegerilor i-a făcut neiertători cu sperjurii, iar calitatea de luptători împotriva acestora
se datorează faptului că:”lucrează zilnic în parteneriat cu moartea şi o aceptă”. Chiar Toduţ, ajuns şef de mină, responsabil de viaţa şi moartea acestor oameni, este puternic legat de ei făcându-şi reproşuri că o clipă s-a îndepărtat de ei, dar caută să se apropie din nou de ei “îl bucură această întoarcere în sufletele oamenilor, faţă de breasla minerilor, atât de hulită în ultimul timp, întoarcere cu dragoste de oameni pentru oameni care de această dată sunt”minerii lui, ortacii lui”.
Alte fapte şi întâmplări vin să completeze figura acestui personaj, el fiind prezentat în postură de tată, soţ şi totodată încadrat în societatea în care trăieşte.
Acţiunea romanului ajunge în zilele noastre când, nevroind să se înscrie în partidul aflat la putere, toduţ este trimis în Chile, unde urma să fie victima unui atentat. Descoperindu-se cauzele reale ale îndepărtării lui de la mină, cei care au uneltit împotriva lui sunt înlăturaţi. De altfel , nu numai acesta este mobilul trimiterii lui în Chile, ci şi faptul că actuala lui soţie, Mara, fusese curtată în tinereţe de actualul senator, cel care puse la cale şi dispariţia fizică a lui Toduţ.
Romanul “PRIETENUL MEU ANDREI”, apărul tot în 1999, are în centrul său viaţa şi nenorocirile lui Andrei, mecanic la o mină dintr-un sat de munte, el fiind totodată şi personajul narator, care-şi rememorează viaţa. Eroul descrie scena cu minerii “semănaţi” pe zăpadă, în urma unei defecţiuni a maşinii, care-i aducea de la mină în Ajunul Crăciunului. Aceşti oameni, care-l puteau linşa pentru acest accident, fac un gest uman:”Oamenii, minerii aceştia pe care eu i-am “semănat” pe drum, fără altă vorbă, m-au bătut pe spate şi mi-au dat mâna. Erau Oameni, lângă semenul lor”. Dar nu toate întâmplările sfârşesc bine. Alt personaj, Andrei, care era mecanic la mină, pleacă de la locul de muncă şi din cauza lui doi oameni sunt gazaţi şi nu mai pot fi readuşi la viaţă. Coşmarul acestei crime îl urmăreşte pe Andrei şi după anii petrecuţi după gratii. După ce-şi ispăşeşte pedeapsa, nu mai are curajul să meargă la mină să dea ochii cu ortacii lui, de aceia el se va angaja ca şofer la o unitate de transport.
Andrei, personajul principal din “Prietenul meu Andrei”, ca de altfel şi celelalte personaje se simt atrase de locurile lor natale care “este o fugă a inimii mele o părăsire a persoanei mele spre locurile unde m-am născut”. Ajuns la acest punct al confesiunii sale, el relatează un fapt istoric: marea invazie a tătarilor de la 1242, în care îmbină realitatea cu închipuirea, construind în cadrul acestei relatări o descriere a unui oraş subteran, unde locuitorii se pot ascunde la năvălirea tătarilor. Scrierile lui Toma G. Rocneanu sunt scrise din dragoste pentru aceşti truditori ai adâncurilor, într-un stil curgător ca viaţa însăşi
Prof. Păiuş Liviu- Rodna.
