După cum se ştie, recent, scriitorul Toma G. Rocneanu s-a prezentat în faţa cititorilor cu cea de-a patra apariţie editorială, care a coincis şi cu prima lansare de carte din acest an a unui autor băimărean. Este vorba de romanul “Prietenul meu Andrei”, o carte despre viaţa şi destinele oamenilor adâncurilor, altfel văzuţi de cum ne-a obişnuit mass-media să ni-i prezinte, în urma stupidelor isterii cu lămpaşe. Toma G. Rocneanu vorbeşte cu dragoste, dar şi cu detaşare obiectivă, despre această categorie socială, adeseori bătută de soartă, rareori, şi la propriu şi la figurat, văzând lumina soarelui cu bucurie. Minerii îi pot mulţumii confratelui lor, el însuşi un fost ortac, care vorbeşte despre ei şi din propria-i experienţă în domeniu, ce se întinde pe parcursul a vreo 40 de ani de trudă. Ca şi în celelalte volume apărute de-a lungul anilor post-decembrişti (“Destine conjugate”, “Tânjind după soare”, “Toduţ”) cea de a patra carte a sa, Prietenul meu, Andrei, este o însăilare de povestiri care pot fi luate şi separat, arhitectura de ansamblu neavând de suferit. Doar prin personajul principal, Andrei, care trece dintr-o povestire într-alta, autorul respectă regulile stilistice specifice romanului. Toma G. Rocneanu vorbeşte în cărţile sale mai mult despre viaţa sufletească, despre mediul specific aşezărilor minereşti, despre dragoste, despre fericire şi nefericire, adică despre mineri ca oameni, ca ori care alţii, cu destinele lor. Sigur, autorul nu este un artizan al cuvântului, nu-şi propune sau nu poate să fie un narator în proză. Câştigul este că prin multitudinea de întâmplări narate, cititorii iau cunoştinţă altfel despre oamenii simpli, aspri şi bogaţi sufleteşte totodată. Toma G. Rocneanu sau scriitorul cu perforatorul într-o mână şi condeiul în alta.
ION BURNAR

S-a născut în data de 18 noiembrie 1943 în Rodna Veche (de unde i se trage şi numele de Rocneanu) printre oameni simpli care l-au învăţat ce era mai frumos şi mai valoros: sufletul şi conştiinţa omenească, pe care puţini o mai au. A debutat editorial în 1993 cu romanul de dragoste “Destine conjugate”, care a luat naştere în urma unei întâmplări petrecute, la o cabană, în urmă cu şase ani. Este vorba, de fapt, despre destinele unor prieteni. În 1998 vede lumina tiparului, cartea “Tânjind după soare” având ca subtitlu “întâmplări repovestite” (a fost scrisă în 1987 şi publicată după 11 ani), în care aminteşte tot despre aceiaşi oamenii simpli, urmată de cea de-a treia,”Toduţ”. În urmă cu aproape două săptămâni, autorul a făcut o nouă surpriză iubitorilor de carte şi a scos pe piaţă publicaţia “Prietenul meu Andrei”. Cartea reuneşte două destine a doi prieteni care au petrecut mult timp despărţiţi şi care, după o lungă perioadă, se reîntâlnesc. Deznodământul reprezintă de fapt o morală de viaţă, o experienţă pe care am avut-o cu toţii, dar pe care am omis să o înţelegem, săi acordăm importanţă. Întrebarea retorică”Oare de ce l-am considerat prietenul meu? ridică mari semne de întrebare pentru fiecare dintre noi. Problemele de trădare au o cauză simplă: cu cât este mai mare ataşamentul şi dependenţa de cel drag, cu atât apare inevitabil şi suferinţa şi nu în ultimul rând ura. Aşa autorul evocă într-un mod indirect ideea de a învăţa să fim simpli şi nu în ultimul rând, proprii noştri prieteni. Se fac multe referiri la “sufletul de miner” altfel de ceia ce cunoaştem noi prin această noţiune. În urma imaginii proaste pe care aceştia au căpătat-o odată cu mineriadele, Rocneanu aduce în faţa noastră sufletul cald şi bun, dar neînţeles de “masa” superioară. “Şi să nu uităm că, în realitate fiecare e un miner” Pentru luna martie autorul pregăteşte o nouă apariţie publicistică, “Gazeta de suflet”, dedicată tuturor ziariştilor maramureşeni.
RAMONA ULICI

“Un modest omagiu adus ziariştilor maramureşeni” consideră prozatorul Toma G. Rocneanu, că l-a făcut prin editarea celei mai recente cărţi ale sale – GAZETA DE SUFLET, apărută la Editura ISO din Baia Mare. Volumul. însumând peste o sută de pagini, scrie şi descrie avatarurile muncii de gazetar văzute prin prisma cititorilor de diverse profesii şi cu diverse probleme de viaţă.”Un părinte îşi poate salva copilul. Un medic poate salva o comunitate. Un ziarist poate conştientiza societatea spre salvare. Medicul veghează o gardă. Ziaristul îşi trăieşte toată viaţa şi îşi face meseria numai în stare de veghe”- sânt câteva din sintagmele de bază ale cărţii. Acest microroman pleacă de la pretinse scrisori adresate de cititori redactorului şef a unui ziar numit în carte “Clinchetul”: scrisori în care oameni simpli, curaţi sufleteşte, îşi spun păsurile, în speranţa că presa îi va ajuta în rezolvarea problemelor deloc simple, într-o lume debusolată, nepregătită pentru o democraţie, care uită să se mai oprească din tranziţie. Deci personajele cărţii sunt diverşi oameni, care consideră presa ca pe un balsam tămăduitor, confesându-se acesteia, cum se confesează creştinul la spovedanie. În acest sens, romanul este de fapt, o înşiruire de povestiri din viaţa personajelor: probleme de viaţă, de dragoste, moarte, probleme legate de rostul omului ca entitate biologică şi socială. Prin tonul sfătos, fără artificii stilistice, povestirile, recte scrisorile personajelor, captează, încântă, conving.

ION BURNAR