Poate că ea ar fi mulţumită dacă învăţăturile date de ea, comportamentul şi un limbaj care măcar să-i camufleze comportamentul duplicitar, le-ar folosi măcar de faţă cu cei cărora le jigneşte urechile şi le creează suferinţe mitocănia care se pare c-a devenit o modă. De cele mai multe ori acest limbaj al propriei creaţii, devine duşmănos chiar cu aceia care ar fi dat totul numai ca lui să-i fie bine, şi nu de puţine ori progenitura ei se manifestă de parcă i-ar fi ruşine că femeia aceia îi este mamă, că tocmai ea este aceea care i-a dat viaţă şi l-a purtat pe braţe. El ar schimba-o pe acea fiinţă, cu dragă inimă, cu o sută de Euro. Acel copil de fapt, în nerecunoştinţa sa constată că fiinţa aceea este prea bătrână, a devenit „cicălitoare” şi destul de plictisitoare în încercările sale prin care caută să-i îndrepte „manifestările”, nu prea ortodoxe ale copilului, căruia acum i se pare şi “incultă” pentru persoana lui, deoarece nu numai că nu foloseşte jargonul străzii dar nici lui nu-i permite asemenea „lejerităţi”, mai mult nu-i agreează nici „prietenii”, aceluia care nu a reuşit măcar atât, să-i cureţe odată pantofii cu cremă. Ea mama şi-ar fi dat viaţa necondiţionat pentru binele lui, copilul ei cu un vocabular sărac, stereotip şi care posedă doar cunoştinţele minime, mai mult se crede “cineva”, pe agoniseala părinţilor săi.
Doamne ce deviere, noi vorbim de mame şi nu de copii răi. Mama lui Ghiţă stătu-se o toamnă şi-o iarnă la el împreună cu familia lui Ghiţă, care căsătorit fiind, avea doi copii: Cristina şi Cristian. Au stat împreună, până când ea, mama lui Ghiţă, şi-a dorit acest lucru. Ileana, mama lui Ghiţă, locuia pentru prima oră într-un oraş aşa de mare. Pentru dânsa “aşa de mare” se înţelegea un oraş în care casele nu mai erau înconjurate de grădinuţe, ci de parcări, şi alte “obiective”, care nu aduceau nici roade în casele oamenilor, dar nici fructe pe masă. Claustrarea acestei femei într-un bloc, cu interfon, unde spaţiul era de cinci metri pe cap de locatar, similar cu ori care loc de muncă dintr-o uzină, sau atelier, şi-a văzut posibilitatea de mişcare limitată la zero. În acel moment pentru ea viaţa a devenit îngrozitoare. În satul ei de baştină, doar până ajungeai la lotul tău de lucru, parcurgeai câţiva buni km. Aici în acest oraş, mişcarea era aproape anulată. În apartamente aceste de încătuşare a omului, poziţiile de lucru datorită spaţiului restrâns şi numărul mare de locatari, se apropia de poziţia de “drepţi”, dacă nu doreai să-ţi afli un loc unde să stai tolănit. Alte mişcări nu prea mai aveai cum să le faci. Starea aceasta de imobilitate, mama lui Ghiţă şi a lui Nelu, o considera mai nesuferită decât probabil era puşcăria. Cu greu a putut să „locuiască” împreună cu familia fiului mijlociu, a lui Ghiţă, tocmai din aceste motive de imobilitate impusă de spaţiu, cu toate că între ei, nu existau nici un fel de animozităţi. Cine cunoştea acest lucru, ştia că în familia lui Ghiţă, Ileana mama celor doi, se înţelegea cel mai bine dintre toate familiile copiilor ei, deoarece ea însăşi a ales să locuiască la aceştia din proprie voinţă. Ar fi putut alege să locuiască la ori care dintre fii ei, deoarece a crescut şase copii, cu toţii erau în viaţă şi toţi erau la casele lor. Cu toate acestea, a ajuns într-o situaţie explosivă, datorită acestui fenomen de claustrofobie, a sentimentului de inutilitate deoarece nu se putea mişca „în cutia aceasta”, cum a botezat ea apartamentul fiului său. Avea nevoie, la casa ei de la ţară, de o nouă ramă la sobă, obiect pe care i la cumpărat noră-sa şi cu acea ramă de sobă a plecat, trântind cu năduf uşa apartamentului lui Ghiţă. Acest gest a creat un sentiment de frustrare tuturor de parcă ei erau vinovaţi de faptul că mamă-sa a fost ”obligată” să stea într-un asemenea apartament, parcă ei unde stăteau? Tot acolo şi pe ei îi sufoca aceleaşi probleme. De la această „explozie” era şi Ghiţă contrariat de „plecarea” mamei, dar el o înţelegea.

El ştia prea bine ce înseamnă oraşul pentru un ţăran, deoarece prin multe situaţii emoţionale şi psihice contradictorii a trecut şi el, la stabilirea sa cu mult timp în urmă în acest oraş. Nici el n-ar fi făcut „pasul acesta” dar pe atunci cele mai „înalte” şcoli de la sate erau cele cu şapte clase. Cu toate că au trecut zeci de ani, nici acum nu era sigur, că nu mai tânjea cumva şi el, după locul şi libertatea copilăriei sale. Posibil ca din aceste motive să fii încercat el să fie, pe cât se poate conciliant cu toţi ai săi, tocmai pentru a disemina oarecum starea aceasta de stres ce era pe punctul de-a deveni explosivă din cauza spaţiului restrâns al apartamentelor în care locuiau cu toţii. Ghiţă era convins că în asemenea întreprinderi de conciliere, reuşitele sunt rare, dovada nici el n-a reuşit nimic şi mamă-sa, s-a dus de la el, la fratele mai mic, dar numai să-şi i-a rămas bun, după care va pleca din „oraşul acesta”, la casa ei din Rodna. Cum Nelu, fratele lui Ghiţă, urma a doua zi să împlinească 22 de ani, a rugat-o pe mamă-sa să mai rămână încă o zi ca toţi împreună să-l sărbătorească de ziua lui de naştere. Să se mai întregească încă odată toată familia. Mamă-sa i-a spus că dacă acesta este singurul impediment, de ce se mai duce la schimb? De ce nu-ş ţine petrecerea aniversară astăzi. Să facă şi el „efortul” acesta, de-a sta astăzi împreună cu ea şi familia. Nelu i-a spus că a prevăzut acest lucru şi chiar s-a învoit de la maistru Zavaţki, dar ar fi ruşinos ca astăzi să absenteze, deoarece o parte dintre minerii lui, ar putea să mute frontul şi atunci este evident că au nevoie de el. S-a gândit ca, măcar atât să facă, să se ducă până sus la mină, se documentează ce este acolo, şi se întoarce cu prima maşină. Aşa s-au şi derulat lucrurile. Ajuns la mină, s-a văzut cu maistru, omul s-a arătat contrariat văzându-l acolo şi l-a trimis acasă să-şi vadă de treburile lui. „Mă duc numai să văd dacă Condrate şi Bălăi au mutat frontul şi mă întorc imediat”. Şi s-a dus. A intrat în mină la G-3.

* * *

Ca să spunem aşa, industria băimăreană era bine pusă pe picioare, când s-au terminat lucrările de explorare şi evaluare geologică a zăcământului Şuior, iar darea lui în exploatare era privită ca un „struţ” ce se pune unei clădiri care s-a ridicat din nou. Un struţ al dezvoltării economice a judeţului Maramureş şi a mineritului în special. Previziunile geologice pentru zăcământul Şuior, erau fabuloase uitându-te la cifrele date cantităţii de aur estimată în conţinutul zăcământului din acest munte. Modalitatea de exploatare dintr-un început, era prevăzut a se lucra în carieră şi muntele care are acest bogat conţinut de aur că v-a fii „ras” din décor băimărean. Era cam acea metodă cu care s-a încercat şi la varianta ce urma să fie pusă în exploatare la Roşia Montana. Diferenţa între cele două zăcăminte, este numai de timp. Pe atunci ecologiştii nu existau, iar dacă existau undeva, erau la capitolul „ciocul mic”. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se pună de-a curmezişul deschiderii acestei exploatări, care avea aprobarea Comitetului Central. Nici nu se putea pune problema ca ei să se „combată” cu regimul lui Gheorghiu Dej şi mai apoi cu Ceauşescu. Totuşi ceva s-a petrecut şi în realitate dar şi în documente. În prima fază de exploatare conţinuturile în aur erau sensibil mai mici decât evaluările.

Apoi cantitatea de minereu raportată era cu mult sub estimări şi nu sub formă de depozit, cum erau previziunile făcute în urma atâtor probe luate, cu sondezele, înainte de depunerea documentelor de deschiderea exploatării. Deci au plecat cu mari deficite în exploatare care, pe parcurs, în loc să se recupereze, s-au dovedit a fi insurmontabile.
Galeriile care s-au executat prin cheltueli de investiţii şi pe unde se exploata deja, scoteau la lumină un minereu încă neîntâlnit de oamenii din acest bazin minier. Minereul era sedimentat într-o piatră sfărâmicioasă, care în prezenţa apei se putea transforma în grohotiş, un pericol real pentru o mină, şi de-o mare gravitate pentru întreaga exploatare, deoarece oricând se putea porni o alunecare de teren, a întregul masiv. Teama cea mai mare era că în prezenţa masivă a apei, a unor ploi abundente, să înceapă să curgă, fenomen ce nu ar fi putut fi stăvilit prin nici-o metodă cunoscută de până atunci. Pentru asemenea tip de produs de exploatare Dr. ing. Bodiu Anatole a omologat „Metoda de exploatare biochimică prin bacterii”, metodă sigură de lucru, eficientă dar care avea un mare „defect”. Nu necesita nici muncitori minieri şi nici ingineri minieri, cu atât mai puţin tehnica de miliarde comandată, pe care cei care au deschis mina şi cariera au achiziţionat-o deja. Şi atunci ei ce să facă? Este vorba despre acei oameni care au deschis zăcământul, care au făcut investiţii în utilaje străine pentru cantităţile uriaşe de minereu, care a fost estimat în deviz de către geologi. Toţi aceştia şi toate aceste cheltuieli, la metoda descoperită de Dr. ing. Bodiu, nu mai aveau ce face, nu-şi mai aveau justificarea cheltuielilor, ori cu „banii poporului” nimeni nu se putea juca. Ar fi reieşit că s-a produs o mare deturnarea de fonduri, iar alte achiziţii, noi achiziţii pe acelaşi deviz, chiar dacă suma lor nu erau nici-un sfert din cheltuielile de până acum, nici nu se mai putea pune problema. În final se pare că nimeni n-a îndrăznit să-i spună „aceluia” că de fapt aici s-au umflat nişte cifre la modul iresponsabil, şi că aici era „pomul lăudat”, ci numai ceea ce se vede şi mai ales acei care l-au „umflat” de au reuşit să-l facă un :„pomul lăudat” , pom din care, probabil că nimeni nu va avea nevoie dacă va veni aici să vină cu sacul. Conducerile judeţene şi ale Centralei minelor, erau conştienţi că nu mai pot face „pasul înapoi” , Atunci au încercat să reaşeze lucrul în şenalele bine cunoscute ale mineritului clasic. Ştiau de paranoia „şefului” şi a nevestei sale, două persoane care-şi sărbătoreau ziua de naştere de 365 de ori pe an, şi au considerat că ar putea salva pentru moment situaţia, dacă cantitatea de minereu excavat va fi foarte mare. În acest caz dacă „iese aurul, cât mai mult aur”, puteau miza că nimeni nu v-a obiecta nimic şi nu vor avea parte nici de controale, atâta timp cât producţia, principala cerinţă, este îndeplinită.. Între şefi şi profesionişti pe care-i „ducea valul” s-au aflat şi oameni competenţi care şi-au văzut de lucru profesional şi au conceput un cumul de măsuri prin care să poată aduce situaţia deosebit de nefavorabilă în care au fost „prinşi” cât mai aproape de normal. Ei şi-au asumat răspunderea de-a prezenta situaţia reală a acestei exploatări miniere Conducerii Superioare şi măsurile care trebuie luate pentru exploatarea bogăţiilor ei în siguranţă. A fost enorm de greu să priceapă acest lucru activiştii de partid şi cu atât mai mult, ca tocmai ei, să înghită acea găluşcă gogonată, care tot prin „grija şi dragostea lor” de-a fii lăudaţi şi premiaţi de „şef” s-a transformat în catastrofa de astăzi. Au trecut aproape şase ani de la începutul exploatării miniere din Şuior şi trebuiau, dacă acceptau măsurile profesioniste de revenire la o siguranţă în exploatare, să scadă producţia, lucru greu de realizat în „societatea socialistă” unde numai ne lăudam, nu şi reaşezam laudele.