Cubanezii erau din America. Practic erau dintr-o zonă a pământului de unde n-am mai văzut eu nici un om. Aşa cum ai spune tu, ăştia erau din ţările calde. Unul dintre ei: Miguel luptase alături de Fidel Castro în revoluţia cubaneză. Dânsul era cu mult mai în vârstă ca noi, cadrele de atunci, dar era foarte cuviincios şi inteligent. Spuneau delegaţi care i-au condus până în şcoala noastră, că Fidel Castro a vorbit personal cu fiecare dintre aceşti elevi, înainte de-a veni la noi la studii. Practic erau nişte elevi sârguincioşi şi fără probleme.
– Bunicule n-ai uitat despre ce vorbim?
-A, nu, dar fără puţină prezentare nu cred că ai să înţelegi mare lucru.
– Acuma ai terminat prezentarea?
– Să spunem că s-a terminat. Cubanezi aceştia, fiind prietenoşi şi respectuoşi, mai îndrăzneam şi noi, cadrele didactice, să povestim şi altceva cu ei, chiar dacă acestea consultaţii reciproce nu erau probleme strict legate de şcoală. Ţi-am povestit aceste deoarece, în acele vremuri dacă aveai relaţii sau discuţii cu o persoană străină, persoană din altă ţară, trebuia să depui un raport la securitate cu “problemele discutate” (legea 23, a secretului de stat). Aveam încredere în ei şi discutam toate problemele lejeri, fără să ne fie teamă de acel “raport” ori că ne vor pârî.
– Şi v-au pârât?
– Nu. Nu ne-au pârât.
– Şi…
– Şi odată l-am întrebat pe Miguel Leon Marino: “Tovarăşe Miguel (trebuia respectat protocolul impus) voi sunteţi închizătorii Triunghiului Bermudelor, nu vă este teamă că va veni un uragan şi va mătura totul din calea lui. Toate insulele şi insuliţele care sunt pe acolo?”
– Bunicule n-ai greşit.
– Ce să greşesc?
– Păi… triunghiul, nu era a lui Pitagora?
– Ba a avut şi Pitagora unul. Triunghiul Bermudelor este o parte a Oceanului Atlantic mărginit de Cuba, Florida şi insulele de la care a luat numele. Se spune că aici se petrec cele mai ciudate fenomene neelucidate. Dar uite ce răspuns mi-a dat Miguel. “Ştiţi tovarăşe, când am sosit prima dată în România, mă intriga un obiect voluminos care exista în fiecare casă şi la care n-am văzut pe nimeni să facă ceva la el, sa folosească cumva acel obiect sau să îi acorde o cât de câtă atenţie. Se comportau cu el ca ăia cu “hainele împăratului” de parcă nici n-ar fi existat. Nimeni nu-l atingea sau să-l folosească în ori ce fel. Pe noi ne intriga mult acest obiect şi modul de comportare a oamenilor vis-à-vis de el. Eram foarte uimiţi necunoscând ce folosinţă avea acel obiect impozant şi omniprezentul din fiecare casă”
– Habar nu am despre ce obiect vorbeşti? Îi replicai eu.
– Ca şi la dumneavoastră şi oamenii noştri se pregătesc pentru vremea când va veni primul uragan.
– Nu te supăra Miguel, dar nu-ţi înţeleg asocierea.
– Obiectul despre care vorbesc, obiectul despre care vorbim şi trona în inventarul fiecărei case, acel obiect deţinut de fiecare familie din ţara asta, este SOBA. În Cuba nu există aşa ceva. Cum toate sosirile noastre coincidea cu verile voastre, era normal că în sobele voastre nu se făcea foc, dar voi sunteţi oameni precauţi, ştiţi că iarna va veni şi atunci soba va reintra în centrul atenţiei.
– Vezi nepoate ce înseamnă Ţări Calde. Ţări care n-au şi nu cunosc sobele. S-ar putea ca nici păsărilor să nu le placă fumul care-l fac sobele şi atunci pleacă spre ţările calde, ţări care n-au sobe.

4 decembrie 2004

Bunicul coborî primul din autobus, nepotul după el. Copilul se uită în stânga, în dreapta şi nevăzând nimic cunoscut sau ceva “obiective” mai de “Doamne ajută” se proţăpi în faţa bunicului luând un ton autoritar, nepotrivit vârstei şi întreabă:
– De ce am coborât aici? Noi nu locuim aici.
– Este adevărat că nu locuim aici, dar o să afli unde este locul în care toată populaţia oraşului acesta achită consumurile de gaze naturale.
– Cum se plăteşte ? Au un automat unde băgăm banii şi ne dau fiţuica, ori folosesc alt procedeu?
– Măi năpârstocule, vezi casa aia de pe colţ? Aia, aia ce este mai arătoasă. Ei aceia este sediul Romgazului, societatea care se ocupă cu toate operaţiile care privesc acest combustibil. Pe vremuri această clădire aparţinea administraţiei minei valea Roşie În interiorul sediului sunt nişte doamne casieriţe care încasează consumurile. Tot explicând, ce-i doi urcă scările dinspre strada Iuliu Maniu, cu ideea pre anunţată de-aşi plăti consumul de gaz metan. Cu totul întâmplător bătrânul nu i-a putut arăta nici-o casieriţă puştiului. “Sala” unde trebuiau ei să plătească era “full”. Fără prea mare exagerare, gândul plana pe ideea că: tot oraşul şi-a dat întâlnire aici. Dacă au gândit că n-au nici-o posibilitatea de-a rezolva problema pentru care au venit în următoarea oră, “susţinuţi” de ideea că nu se putea intra în acel local, bunicul îi “aruncă” o ofertă piciului:
– Tot nu cunoşti locurile astea. Până se mai “aeriseşte” puţin spaţiul acesta, nu doreşti să ne plimbăm puţin? Mai faci şi tu cunoştinţă cu locurile, cu oamenii şi poate mai afli şi despre câteva din întâmplările ce s-au petrecut în astă parte de oraş. Înciudat de atâtea inconveniente, de faptul că cam tot ce se putea vedea în acea sală, erau doar nişte pălărioare şi căciuli, considera şi el că e mai bună o plimbare decât să stea în poziţie de “drepţi” câteva ore, a aderat cu plăcere la ideea bunicului. Din nou în stradă. Băieţelul o “luă” într-o direcţie dar bătrânul l-a oprit:
– Să facem câţiva paşi în josul străzii Dr. V. Babeş.
– Cum vrea-i tu bunicule.
– Vezi blocul acel cu Nr.3?Uită-te puţin la el, observi ceva?
– M-am uitat. Ce trebuia să văd în afară de blocul propriu zis, construcţie ce nu se deosebeşte de alte sute de blocuri construite-n oraşul nostru?
– Deci nu observi nimic altceva? Nici-o deosebire?
– Am crezut că-mi araţi ceva mai deosebit. Ca să văd blocuri puteam merge ori unde.
– Într-o dimineaţă, copiii locatarului de la parter erau amândoi în baie şi îşi spălau dinţii cu periuţele, moment în care o puternică explozie “le-a coborât” tavanul, exact peste pătuţurile din care de curând s-au sculat. Fenomenul era surprinzător deoarece din câte cunoşti în dormitoare nu se introduce gazul. Ori cine ştie că gazul se introduce doar în bucătărie.

Apartamentele care au boilere cu gaz le mai introduc gazul în baie, dar se caută dacă-i posibil să conducă ţevile prin afara locuinţei. Nimeni n-a putut explica fenomenul exploziei dormitorului, dar toată lumea a fost fericită că în acea explozie, de aşa putere, nu au fost victime.
– Da, da am observat. Culoarea cu carte sunt zugrăviţi pereţii, de la geamurile doi şi de deasupra lor, este alta decât culoarea cu care este vopsit restul blocului. Bunicul şi nepotul s-au dus în altă parte şi “mânzul” îşi tatonă bunicul cu alte întrebări:
– De ce el, adică nepotul lui, nu a “absolvit” grădiniţa, la grădiniţa asta “Step by step” adecă cum mai jos scrie: “pas cu pas”?
– Păi chiar tu ai spus când ne-am coborât din autobuz că nu stăm aici. Şcolile şi grădiniţele, cum poate ai mai auzit şi tu, sunt de cartier. Deci tu ai “absolvit” grădiniţa de pe strada noastră.
– Dar strada aceasta cum se numeşte?
– Acum se numeşte Iuliu Maniu. Mai deunăzi se numea ciocanului.
– Aici se făceau ciocane?
– Nu s-au făcut niciodată ciocane pe strada aceasta, dar locuiau pe această stradă acei care cu acea unealtă-şi câştigau pâinea, muncitorii mineri. Acuma după câte observi nici pomeneală de ei pe aici. Zona a devenit rezidenţială. Cine-şi mai aduce aminte că numai cu treizeci de ani în urmă strada aceasta era cu un metru şi jumătate mai sus decât acuma. Din vagonetele care scoteau sterilul din Galeria Valea Roşie îl depozitau la piciorul de acuma al Podului “Unirii” ori umpleau diferite goluri din meandrele marginilor albiei Săsarului, care era ca o lagună, numai că aici servea de depozit de gunoaie al oricăruia. Până la fosta “alimentară” de pe “vremea răposatului” era un spaţiu neted un “platz” unde se prelucrau şi se depozitau, materialele care se introduceau în galerie.
– Acum nu se lucrează în mina asta?
– Cum să nu, se lucrează, numai că acum se intră prin Galeria Săsar şi merg pe sub pământ cu trenuleţul până sub Dealul Crucii de nu-i ştie nimeni. Poate de aceia pe atunci, pe această stradă, nu locuiau numai mineri şi o parte din “colonişti” veniţi de prin alte localităţi şi care s-au stabilit aici. Acolo unde este grădiniţa pe care tu vroi-ai “s-o absolvi” erau birourile minei. Impozanta clădire care acum este “Romgazul”, erau clădirile fostelor şteampuri, unde se măcina minereul aurifer scos de la Mina Valea Roşie. Alte vremuri, alţi oameni! Cred că acum ne-om putea apropia şi noi să ne plătim şi consumurile că doar pentru asta am venit, şi de n-o facem repede aceştia-s capabil să-i mărească preţul gazului de la o oră la alta şi atunci, n-o să ne mai ardă(de unde gaz) să facem explorări melancolice în timp.
8 decembrie 2004