– Şti ce bunicule. Pe mine nu mă interesează zidurile care nu sunt case. Mă duc să mă joc. Şi plecă nepotul la un prieten să “bată” un meci pe calculator. Bunicul a rămas fără companion. Cum programele la televizor la acele ore erau mai mult reclame, bunicul băiatului, a considerat mai sănătos un “pui de somn”. Spera ca măcar acum, de această dată, să nu se potrivească zicala cu: “socoteala de acasă care nu se potriveşte cu cea din târg” ? Numai că nu trecu mult timp şi nepotul întră în casă val vârtej cu băiatul cu care a crezut că “vor bate meciul”.
– Bunucule, bunicule, îl zgâlţie nepotul, hai scoală că a venit şi Sandu “să asculte vântul”!
– Şi mă rog, de când îl interesează pe Sandu vântul?
– Şti bunicule, Sandu are maus-ul fabricat în localitatea în care ai zis tu… cu …ciclonul…
– Măi puiuţ pe acolo chiar că nu se fac maus-uri. Dar de ce credeţi voi că a fost făcut acolo?
– Păi scria pe el UE.
– Poate C.E., nu?
– Aşa, dar parcă localitatea ce ai spus-o aşa avea iniţialele.
– Nu erau aşa. Eu vorbeam de Ulan Bator. Or UE înseamnă Uniunea Europeană sau CE –comunitatea europeană. N-au trecut nici zece minute şi n-ai reţinut nimic din ce ţi-am spus. Ce rost mai are să-ţi spun ceva! Nelu, prins cu “mâţa în sac”, se apropie de bunic şi-i şopteşte la ureche: ”bunicule te-m lăudat lui Sandu cât eşti de deştept şi acum vezi ce-mi faci? Hai te rog spune-ne ce “şopteşte vântul” să audă şi el.
– Bine, bine, dar să nu mai uiţi ! Vântul acesta care vine din pustiul Gobi, de pe la Ulan Bator trece şi prin Ferneziu. Sunt dovezi certe că de câţiva ani chiar se opreşte pentru câteva zile în Ferneziu şi apoi cu un nou avânt, spală toate câmpiile şi toţi munţii de căldură lăsându-şi mantia albă de zăpadă peste Ardealul nostru drag.
– Bunicule dumneata chiar crezi că vântul care vine din Gobi se opreşte în Ferneziu. Da ce el ştie unde-i Ferneziul, cartierul acela care nici gară nu mai are? Bunicule cred că vrei să mă faci de râs înaintea lui Sandu. Vântul Ferneziului! Bunicul băiatului fără a face caz de replica nepotului continuă:
– Când am auzit şi eu prima dată povestea aceasta am crezut că persoana care mi-a spus-o doreşte să mă ia peste picior, ori să mă “paseze” ca pe o “bomboană agricolă” Ne putând suporta lucrurile indecise am plecat eu la Ferneziu, să lămuresc cum stau lucrurile pe acolo. Culmea era că omul avea dreptate în tot ce mi-a povestit el. Vântul se oprea în Ferneziu!
– Hai bunicule, cum se oprea vântul în Ferneziu? Şi de ce îl făcea pe el să se oprească acolo bunicule?!
– Pe vremuri, în perimetrul oraşului Baia Mare existau mai multe cinematografe. Chiar în oraş erau cinematografele: Minerul, Flacăra şi I.C.Frimu, 1Mai era în Ferneziu şi unul în Baia Sprie. De câtva timp cel din Ferneziu a început să se deterioreze, să se distrugă, şi chiar să se prăbuşească.

Vântul care poartă toate şoaptele şi poveştile noastre, ale vieţilor noastre, şi-a aflat la început în pereţii cinematografului, o gaură, apoi alta în tavan, ca după aceia să se pună stăpân peste toată sala care a fost Cinematograful 1Mai din Ferneziu. Discret dar şi timid a început să asculte şoaptele de dragoste ale tinerilor şi mai puţin tinerilor perechi care mergeau la cinematograf să-şi dezvăluie iubirea. Acolo probabil că în semiîntunericul sălii de proiecţie îndrăzneau fiecare, sperau că în întunericul sălii nu li se vedea timiditatea în ochi. Poate că acolo în lumina slabă a proiectorului îndrăzneau şi cei mai timizi să-şi ofere sentimentele de iubire, după ei singurul loc unde se simţeau protejaţi de sfredelitoarele priviri ale curioşilor care-i intimidau când îndrăzneau să-şi facă cunoscute cele mai delicate confesiuni. Toate aceste şoapte de dragoste, toate aceste promisiuni de viaţă, toate începuturile îndrăznelii unor noi iubiri de acum nu se vor mai împrospăta zi de zi, săptămână de săptămână ori an de an. Cinematograful 1 Mai s-a prăbuşit şi tot ce au avut mai bun de dăruit toţi îndrăgostiţii care acolo şi-au deschis sufletele, numai vântul nu a permis să se piardă atâta bunătate, sinceritate, şi candoare emanată de atâtea generaţii de îndrăgostiţi. De aceia an de an cât a durat ruinarea localului unde au avut loc poate cele mai frumoase momente ale atâtor mii de cupluri de îndrăgostiţi, numai vântul singur a hotărât ca aceste efuziuni de dragoste trebuiesc spuse şi ştiute de toţi îndrăgostiţi lumii. Prin munca şi oboseala vântului, de acum se va şti pretutindeni cât de buni au fost cei care şi-au şoptit în acel local dragostea şi, că multe dintre acele şoapte de dragoste au fost adevărate şi s-au înfăptuit. Există poveşti adevărate care nouă oamenilor ne sunt cele mai scumpe. Acestea sunt adevăratele momente ale iubirilor noastre. Oamenii care acolo şi-au declarat dragostea, 5—-se simţeau departe de relele lumii. Atunci îşi trăiau numai fericirile de îndrăgostiţi. Vântul, fenomen meticulos al Mamei Naturii, an de an le-a învăţat poveştile şi iubirile, şi bun cum îl ştim şi harnic aşişderea, le-a cules şi le-a dus mai departe toate acele candide poveşti pe care numai îndrăgostiţii le pot trăi şi savura. Din fostul cinematograf, aproape întotdeauna ieşeau afară fericiţi, uitându-se cu sufletele lor pline de iubire, la ceilalţi oameni pe care pentru una, două, ore din zi, le dădeau frumoasa impresie că LUMEA FRUMOASĂ. LUMEA ESTE BUNĂ. LUMEA ESTE FERICITĂ iar SUFLETELE LOR ALIMENTAU FERICIREA LUMII. Poate ai observat că de câţiva ani vântul vine şi în rafale care mai şi strică şi eu îl înţeleg, Unii mai “gospodari” din partea locului, şi-au luat cărămizi pentru ei din fostul cinematograf. Care muritor poate fi atât de bun ca să merite aceste cărămizi martori ale nenumăratelor iubiri, ca să-şi permită să le folosească pe acestea, pe post de banal pământ ars. S-a comis o mare greşeală prin acest gest şi de aceia acum, când vântul trece pe lângă casele din Ferneziu care “au înghiţit” cărămizile de la sala cinematografului, cărămizi care ne cunoşteau iubirile cartierului întreg, vântul izbeşte în rafale în speranţa că va putea smulge cărămizile iubirii de la furi. Desigur că singur nu poate face nici el multe. Atât că mi-a şoptit vântul mie, că unii oameni din Ferneziu şi-au furat MONUMENTUL IUBIRILOR lor înlocuindu-l cu lutul ars. De aceia dragii mei nu putem să ne aşteptăm la mult bine pe lumea aceasta, acum când vedeţi şi voi că s-au găsit şi asemenea oameni care au făcut şi fapta aceasta monstruoasă?. E târziu, dar sunt sigur, că vântul care ne va aduce iarna următoare ne va şopti şi ce va trebui de făcut! Voi ştiţi, nepoţii mei?

TOMA G. ROCNEANU 3 decembrie 2004

– Bunicule de ce spun unii oameni că păsările pleacă în “ţările calde”?
– Pentru că aşa se şi întâmplă.
– Ţările calde au nume?
– Au.
– Mi-le spui şi mie.
– Sânt destul de multe ca să ţi le spun. Şi chiar dacă nu ar fi multe dar poate ar trebui ca ţinerea ta de minte să nu fie supra licitată cu atâtea date …se blochează.
– Aşa cum zici tu bunicule, zău că “ăştia” au făcut rău că v-a lăsat şi pe voi, generaţiile mai vechi să umblaţi la calculatoare.
– Ţâncule recunosc că ai dreptate. Dar în evoluţia acestor minunate scule care sunt calculatoarele, într-o anumită perioadă, într-o ţară cum ar fi putut fi una dintre aceste ţări de care vrei tu să povestim, ţară căruia i se zice Japonia, existau acolo oameni care socotind cu abaca, au întrecut în viteza de lucru calculatorul, această minune a tehnicii. Alertaţi de această situaţie s-a constituit o mare adunare, ceva de genul unui congres unde tinerii savanţi cu greu au putut susţine binefacerile calculatorului, după acel rezultat dezastruos şi la ce cheltueli se ridica atunci fabricarea unor astfel de echipamente. Din câte se ştie, astăzi, Japonia este ţara care a impulsionat mult construcţia de calculatoare prin realizările deosebite ce le-au avut la miniaturizarea pieselor dar şi la calitate şi friabilitate. La acel congres savanţii mai în vârstă, cu certe realizări la viaţa lor, au susţinut fabricarea în continuare a acestor minuni ale tehnicii care sunt calculatoarele. Deci şi atunci au fost bătrânii mai înţelepţi, altfel nu ştiai tu astăzi ce este un calculator, ori să mai şi ai aşa ceva. Ca o ciudăţenie, la Institutul Politehnic din Timişoara, în anii 1970-72 s-a construit un calculator numai cu piese fabricate în ţară. Era o schelă metalică lungă de circa 60m, cu o înălţime de 2m pe care erau plantate componentele electronice, de generaţia a doua, pe module. Cântărea vre-o 3-4 tone. Acum înţelegi ca ar putea fi una dintre cele mai fulminante realizări a omenirii această prodigioasă realizare tehnică.
– Bine bunicule, a ta este întotdeauna dreptatea. Să nu ne cramponăm de calculatoare(piciul bănuia că bunicul cunoaşte cu ceva mai mult ca el în domeniu şi nu-i plăcea ca tot timpul “să i se de-a peste nas”) Spune-mi te rog cum e cu ţările alea calde.
– Problema nu este aşa de complicată, doar că uneori nu este rău să mai pui mâna şi pe câte o carte. Sunt foarte multe lucruri care numai în cărţi se află. Ca să nu te plictisesc, să nu spui că te “aburesc” cu ale lucruri o să-ţi povestesc un fenomen care mie mi-a părut interesant. Prin anii “68”, se înfiinţau pentru prima dată după al Doilea Război mondial, liceele tehnice industriale, liceele care creşteau şi instruiau cadrele cu pregătire medie tehnică necesare economiei ţării în acele timpuri. Şcoala în care funcţionam pe atunci, a primit dreptul de-a şcolariza şi tinerele vlăstare în domeniul mineritului care veneau şi din ţări străine. Aşa că au sosit în şcoala noastră un prim grup de elevi din Cuba. Până atunci, înainte de-a se reforma învăţământul, şcoala noastră a mai avut câteva generaţii de elevi din Coreea.