Toţi se fereau de ei, îi ţineau la distanţă, adică vagonetari la transport. Mulţi au avut ocazia să vadă ce cunosc aceşti doi tineri mineri deoarece au fost două evenimente la care au intervenit şi ei şi acei care stăteau cu studiile ca trenul, erau convinşi că dacă aceştia prind un loc de muncă, îi lasă pe muţi în urmă. Ce le lipseau celor doi tineri mineri, un „cineva” care să-i vadă deoarece pilele pentru ei n-au fost încă confecţionate.
Era o dimineaţă de vară şi cei patru tineri muncitori calificaţi despre care am povestit, s-au întâlnit în sectorul „desfacere” a Exploatării, adică în gară la încărcat vagoane CFR cu minereu. Trei lucruri inedite s-ai întâmplat cu acea ocazie. Aveau primii oameni calificaţi care „ocupau posturi” de necalificaţi. Pentru prima oră veneau în acest sector, care era pepiniera minei, oameni de la mină la încărcat vagoane şi şeful unuia dintre muncitorii calificaţi, care era şeful de sector, era unchiul unuia dintre meseriaşii veniţi să încarce vagoanele cu lopata. Este culmea cât de uniţi sunt oamenii când sunt puşi pe rele. Noii muncitori de la „desfacere” aveau obligaţia de-a presta 8 ore de muncă. Ceilalţi lucrau 12 ore şi 24 liber, sau 24 cu 48. În cele opt ore zilnice adunau stocul de minereu, pregăteau frontul de lucru şi alte munci ordonate. De regulă ziua nu soseau vagoane. Acestea soseau numai noaptea în jur de ora 22. Atunci veneau şi-i trezeau şi pe „domnii calificaţi”, că de fapt asta trebuiau să facă, să încarce vagoane. La ora 6 indiferent că au încărcat sau nu vagoane trebuiau să intre în serviciu. Ori ce intervenţie au făcut să le permită să vină alături de ceilalţi încărcători, nu li sa aprobat. După o lună cei patru meseriaşi arătau ca nişte umbre. Careva dintre părinţii celor patru meseriaşi, au făcut o plângere la Gheorghiu Dej. Pe atunci s-a observat că încă nu se opreau scrisorile la poştă. Cu o neruşinare de care numai ei erau capabili, le-au oferit posturile pentru care aveau calificare. Ancheta ordonată a constatat că „pornirea de ură şi distrugere a celor patru” avea singurul substrat că pe timpul şcolarizării şi al practicii, ei s-au dovedit cei mai buni dintre cei 14 muncitori calificaţi primiţi de Exploatarea Minieră Rodna, în acel an.
Ajungând aici cineva ar putea crede că „lupta între generaţiile de meseriaşi” s-a încheiat aici. Pentru scurt timp, da.

**********

Nu de puţine ori, când vizităm pe cineva, observăm că unele persoane nici nu catadicsesc să se desculţe. Întră în casă încălţaţi şi calcă covoarele fără milă. Mă aflam şi eu la cineva şi persoana care mă însoţea suferea de această „omisiune”. După consumarea vizitei l-am abordat asupra acestei atitudini. El mi-a răspuns după câte veţi vedea:
– Tata mi-a spus odată că bărbatul întotdeauna trebuie să fie „gata”. Evident că nu mi-a explicat ce poate însemna acest lucru.

Peste ani am aflat de ce era necesar acest lucru dar nu de la dânsul. Spunea mama că erau în primele luni de căsnicie. Vara, cald, era o dimineaţă de Duminică, dimineaţă când s-a hotărât tata, să se mai tolănească puţin prin pat. Nu şi-a dat seama cum s-au s-a derulat lucrurile deoarece, când a deschis ochii, lângă pat era un om căruia, într-adevăr avea de avea de-i restituit ceva bani, dar condiţionat de alte evenimente. Problema nu ar fi luat acest aspect dacă persoana respectivă n-ar fi fost un individ fără scrupule. Toate lucrurile privitor la acea afacere au fost stabilite de ale persoane prinse în acea afacere şi chiar şi termenii de rambursare, în cazul unei falimentări a afacerii respective. Individul, persoana despre care vorbim, probabil s-a răzgândit şi la o oră imposibilă, i-a venit să facă vizite. Modul cum s-a comportat individul, cuvintele injurioase, atitudinea lui în tot acest demers, te ducea la gândul că specimenul acesta merita să fie strâns de gât. Cu toate acestea reacţiile lui tata erau nule. După ce probabil s-a individul „s-a descărcat” ori poate şi-a dat seama că nu poate avansa cu nimic în demersurile sale, total nesatisfăcut a ieşit din casă acea persoană inoportună şi lipsită de educaţie, moment în care tata s-a pus pe înjurat de credeai că se va crăpa cerul. După terminarea acestui repertoriu, nu prea plăcut de auzit într-o zi când toată lumea se pregăteşte să meargă la biserică, după ce tata s-a mai liniştit, i-a povestit mamei, starea apatică în care a mustit şi de ce n-a putut să-i „ofere” individului acela ce merita. Era o impertinenţă crasă să faci asemenea lucru în casa altuia, dumineca înainte de slujbă, când ştie toată lumea că nu se vorbeşte de „ochiul dracului” şi apoi să mergi la biserică. Chiar şi discuţiile de duminecă după amiaza sunt doar de tatonare nu de afaceri. Toate acestea fiind spuse a „dezvăluit” lipsa lui de reacţie la impertinenţa respectivului individ. Seara dar mai ales în cursul nopţii i-a fost prea cald şi i-a venit ideea să-şi arunce pijamaua de pe el. În momentul când a apărut individul acela, el practic era în curul gol. În asemenea postură a trebuit să-i asculte toate cuvintele sale abjecte şi el nu prezenta, vizibil, nici un de fel de reacţii. De atunci s-a jurat să nu mai ajungă niciodată în situaţia de-a nu putea replica mai ales acelor persoane care meritau din plin „atenţia” sa. Cu toate că aici n-a fost vorba de pijama nici eu nu doresc să trec prin ce mi-a trecut tatăl meu. Deci…

Baia Mare la Sfânta Mărie Mare 2005

– Ascultă vântul. Ascultă vântul!
– De ce să ascult vântul? Se iţi nepotul.
– Dacă vine vântul, î-ţi va şopti ceva ce trebuie să şti şi tu. Altfel ce rost are să vină?
– Chiar, de ce vine vântul bunicule ?
– Marea lui sarcină, misiunea lui de bază, este să ne vestească iminenta apropiere a iernii. Sosirea vântului este o certitudine prin care suntem avertizaţi că va coborî Doamna Iarnă. Îl auzi?. Este învolburat. Se precipită, se macină cu toate că, nu numai aceasta este singura lui misiune. În şoaptele lui se găsesc toate poveştile lumii. Poveştile de azi, poveştile de demult, poveşti din totdeauna.
– Dar de unde ştie vântul atâtea poveşti?
– Vântul acesta, cu osebire acest vânt, ce se “împinge” din Ulan Bator, din Mongolia unde se formează acel anticiclon rece, un fel de Polul Frigului care ajunge până în ţara noastră. El nu este doar pentru ţara noastră ci pentru toţi care “beneficiază” de “şoaptele” dar mai ales de frigul constant care urmează de regulă imediat după acest vânt.
– Bunicule Ulan Batorul ăsta este dincolo de grădinile de sub dealul Margău?
– Oho, ho, ho, nepoate! Este vorba despre un oraş de foarte departe, undeva înspre Soare Răsare. De pe acolo de unde am primit culturile orientale: cultura chineză, japoneză, culturi bogate şi foarte bine primite de noi europenii. Există acolo popoare foarte vechi care au întemeiat dinastii, au făcut descoperiri despre care europenii nici nu ştiau că există în acele vremuri. Aşa cum îţi zic europenii de atunci nu-i cunoşteau pe contemporani lor asiatici şi câte minunăţii au făcut sau au descoperit ei. Abia după ce a călătorit prin ţinuturile lor Marco Polo au aflat mai multe despre acele popoare. De fapt, până atunci, habar n-aveam că ele există. Dar nu cu aceste lucruri doresc să te bat la cap. Dacă tu poţi ţine minte câteva lucruri, ţi-aşi spune că oamenii care zburau în spaţiu, cosmonauţii, acei care au făcut zboruri în jurul pământului, pe lună şi pe unde au mai fost, povestesc că unicul lucru realizat de mâna omului ce se vede din spaţiu, este Marele Zid Chinezesc. De acolo, de la Zidul chinezesc, puţin mai încoace înspre deşertul Gobi se formează acel anticiclon ce ne trimite vântul acesta care ne aduce iarna.
– Cum bunicule au făcut un zid mare şi nu i-au pus acoperiş?
– Ciudată întrebare nepoate. Cine l-a făcut, l-a făcut cu gândul să se pitească după el, să nu fie văzuţi şi de cumva se va putea, alţi oameni străini de ţara lor, să nu le-o cotropească.
– Atunci de ce l-au mai făcut dacă nu este casă? Cum faci ziduri mai mari ca ale casei, ca să te ascunzi şi nici nu le pui acoperiş?
– Nu toate adăposturile, nu toate ascunzătorile, sunt case. Unele au alte înfăţişări.