Să fi femeia lui

De câte ori mă gândesc la voi, femei, realizez că nu v-am iubit atât de mult pe cât meritaţi. Şi cu cât îmbătrânesc, mai mult vă preţuiesc şi vă iubesc inimaginabil de mult, cu toate că ştiu că nici aşa nu va fi destul. Meritaţi TOT binele şi fericirea pe care v-ar putea oferi armate de bărbaţi cu devoţiune.
Femeile nu fac infarct. Ele se antrenează pentru întreaga viaţă de corvoadă. Pentru ele nici un şoc nu poate fi brusc, deoarece viaţa lor, întreaga lor viaţă se compune din diferite şocuri de diferite grade. Cu toate că n-am pregetat să le iubesc şi le-am iubit şi respectat o viaţă, acum când ajung la senectute le venerez, tocmai pentru ceia ce sunt şi mai ales ceia ce pot şi fac pentru fiecare. Noi bărbaţii de foarte puţine ori, ne luăm câte o pauză pentru a ne gândi şi la viaţa lor, dar poate niciodată n-am fost capabili să ne transpunem în mizeriile zilnice la care este supusă fiecare femeie, şi dânsele n-au nici regizare şi nici un fel de asigurare ca li se va păstra integritatea sufletească, şi uneori nici cea fizică. Încă din copilărie este “împinsă” din locurile care poate ar putea-o pregăti pentru cele ce urmează. Şi urmează valuri de percepte şi datini care ciudat numai ei I se cer a le respecta. Nu de puţine ori I se pun atâtea pe cap încât poate nu greşeşte dacă in mintea ei are impresia că-i salvatorul lumii. După aceste inoculări, de dogme şi percepte, biologic crescând află că este femeie, a cărui finalitate o va face soaţă, apoi mamă. Dacă întreabă cum se derulează aceste etape, toate se trec sub tăcere, se fac secrete. De fapt cine este fericită de felul cum a fost păcălită când I s-a furat fecioria. Aceste secrete poate s-ar mai putea devaliza, dar nimeni nu cunoaşte adevărata putere a sufletului noii femei şi n-au nici o garanţie a puterii ce li-se se va opune în momentul când îi va fi “atacată fetiţa” şi va deveni “femeia”. Exemplele femeilor din familie, ale lor femei pe care ea le cunoaşte, gătelile lor o duc la gândul că de fapt a fii femeie nu este chiar atât de rău.
Şi-a purtat fetia cu măreţie, cu probitate dar şi cu regretul experienţelor pe lângă care a trecut şi care, din spusele “altora” putea fi o “distracţie”. Pentru ea fecioria este cea mai mare mândrie. A şi-o păstra este un mare respect dar uneori şi ce-a mai mare pedeapsă. Atâta timp cât este fată, e respectată şi admirată. Aceiaşi probă de cinste şi integritate este recunoscută de toţi, dar fecioria ei este şi barajul spre unele experienţe sexuale. Pierderea acestei bariere a cinstei, pragul psihologic a fiecărei fete este un şoc care se poate produce într-o plăcere, viol sau doar când se va căsători.
Mă uit aşa, cum merge dânsa, nevasta mea, cum îi boiu, torsul. Mi-e dragă şi mi-am jurat aşa că n-oi înşela-o niciodată cu alte femei. Şi n-am înşelat-o cu femei, dar am înşelat-o că nu mi-am ştiut pricopsi mai bune timpul s-o iubesc mai mult. S-o mângâi mai mult. Să ne dăruim timpul şi vieţile total. De fapt la femei nu le place mângâiatul dar îl acceptă deoarece ştie că un bărbat care o mângâie nu are alte gânduri decât dragostea pentru ea. Deci omul ei a reuşit să-şi fugărească gândurile şi necazurile şi s-a copleşit cu afecţiune pentru EA. Cum ar putea să nu stea să fie mângâiată, ea fiinţa cea mai tolerantă şi cea mai înţelegătoare din lume. Indiferent ce lucrează bărbatul ei în mină, spaima aşteptării ieşirii din mină este la fel pentru fiecare nevastă. Când a urcat o bucureşteancă într-o maşină de mineri îi umbla capul ca unui radar perfecţionat. Apoi din aproape în aproape a început să pună întrebări. Când s-a dumirit că oamenii aceia lucrează într-o mină de aur şi n-au un lănţuc ceva la gât, unii n-aveau nici măcar verighete, a fost extrem de dezamăgită. Minerul cu soţia lui nu împart bogăţii, ei împart numai dragostea. Şi sunt deosebit de generoşi. De fapt poate ei sunt singurii oameni conştienţi care ştiu că viaţa este scurtă şi trebuie trăită intens deoarece altă viaţă nu le mai dă nimenea. Lucrul acesta li-l aminteşte “tusea cea de toate zilele”.

Imediat după război cam toate femeile minerilor erau îmbrăcate cam la fel, uniform. Materialele care se aduceau “pe punctele de la cartela “A” era “cu boabe” şi toate femeile de miner aveau rochii cu boabe. Şi acum s-a păstrat ideea că hainele sunt un fel de uniforme, numai că de această dată uniformele sunt de un gri cenuşiu, culori şi haine “achiziţionate” de la magazinele de mâna a doua. Nevestele minerilor sunt unice şi deosebite. Înţeleg ori ce problemă doar din priviri. Ele sunt dornice de preţuirea bărbatului şi de aceia îi “ţine” casa şi gospodăria “ca un pahar”. Minerii ruşinaţi parcă de ameţeala care-i cuprinde după ce ies din mină de la aerul acela care are…aproape 16% oxigen, acea toropeală îi trage la pat şi regretă că nu în fiecare zi poate să-şi laude consoarta cât îi este de harnică, de primitoare. Rar fiinţă umană să îndure atâtea, cu voia ei, alături de acel cu care şi-a luat viaţa-n mâini. Numai ea ştie prin câte spaime trece nevasta unui miner şi cu toate acestea este poate acea femeie care îndeamnă la iubire şi înţelegere şi pe aceia care încă n-au dobândit-o. Vorbesc mulţi despre: adevăratele femei. Există femei mai adevărate ca femeile minerilor ? De bună seamă că nu. Nu cred că femeile minerilor merită o statuie. Nu femeile minerilor merită iubirea noastră necondiţionată şi veşnică. Atâta doar că dacă până acum îşi aştepta soţul să-i vină de la mină, acum…nu mai are ce aştepta !!! şi soţu-i trăieşte….

Numai tu, nevasta minerului, şti cum să trezeşti un bărbat din care nu s-a scurs toată oboseala. Faci lucrul acesta lin pentru a nu-i cauza, a nu-i băga nervi înainte de-a deschide ochi. Apoi, acum dacă te poţi scula, n-ai făcut-o până acum să nu-l înfrigurezi, îi pregăteşti merindea, îi dai hainele încălzite, că trupului încă nu s-a încălzit şi îl ajuţi să se îmbrace ca o mamă ce-şi oblojeşte odrasla. În capul uliţei se aude o tuse. Unul dintre ortacii lui a ieşit deja din casă. Îl îmbrăţişezi şi îi urezi să-l protejeze Dumnezeu şi Sfânta Varvara să vină întreg acasă să nu ţi-l betejească ca să-ţi poţi duce amarul şi datoriile în doi. El închide uşa, tu în spatele uşii închise mai spui un Tatăl Nostru şi o Născătoare ca domnul şi Buna Maria să nu ţi-l ia. Tusele celor care şi-au aprins ţigările se înteţesc. Creşte şi numărul celor care ies din casă cu tusa-n gură cum alţi spun;”Doamne ajută”. În josul uliţei s-a adunat toată trupa şi cu toate că sunt destul de gălăgioşi, zgomotul se pierde. Au cotit drumul şi nu se mai aud. E ora patru. Te-ai mai pune şi tu să-ţi hodineşti ciolanele, dar la gândurile cu care l-ai implorat pe Dumnezeu, ţi-a zburătăcit tot somnul. Cu fierul de călcat usuci o batistă la copil, la celălalt îi usuci ciorapii. Apoi ieşi afară să vezi bezna dimineţi şi te uimeşti, a câta oră, de Mărirea şi Puterea Celui De Sus. Te prind zorile făcându-le gustarea celor mici. Trebuie să-i trezeşti şi pe ei. Îi conduci şi…ai o zi bună de lucru în faţă, iubita noastră.

Aşa erai atunci, cu el, când vremurile erau normale. Astăzi, acum atât ţi-a mai rămas să: ASCULŢI VÎNTUL, să-i spui povestea voastră lui, ca el, când va pleca s-o spună lumi-ntregi, sau numai acelora care n-au ce face şi ascultă vântul.

Acelor care suferă…

Acelor care suferă acuma,
Departe de linişte şi de somn,
Acelor ce nu visează,
Acelor ce stau de pază
In noapte, în ceaţă, în vânt,
O, cum aş vrea să le cânt
Cu harfă de aur, cu strune d-argint
Şi să le răsară din pământ
Al visului minunat Domn.

Epilog

Veţi fi voi mai fericiţi de cum eram noi.
Pe voi vă aşteaptă soare şi veţi uita şi ceaţă şi ploi,
Frigul nu va mai arde degetele voastre cum le-a ars pe ale noastre.
Pe noi ne-a înecat noaptea surdă, pe voi vă vor trezi zorile albastre.
Ceea ce tăcea în noi, în voi va răsuna ca nouă cântare.
Braţul nostru a fost neputincios, braţul vostru va fi neînvins de tare,
Ochii noştri erau micşoraţi de plâns, ochii voştri nu vor şti decât să zâmbească.
Pe câmpia voastră, tot ce n-a crescut pentru noi, pentru voi o să-nflorească.
Veţi fi mai fericiţi. Şi amintirea noastră să nu vă umilească,
Vremea care pentru noi a tăcut, pentru voi a-nceput să vorbească.
Emil Isac

Baia Mare 30 martie 2005
Toma G. Rocneanu