Ardealule, Ardealule, Ardealule,
Orice plâns şi cântec din tine porneşte.
Ardealule, frumosule, mai frumos eşti
Ca Luceafărul din lumile cereşti.
Tu m-ai învăţat să plâng şi să cânt,
Pământul tău este mai mult decât pământ,
Eşti fântână de aur ai găleată,
Şi piatra ta noaptea scânteiază
Şi veşnicia te-a luat în pază.
Al meu eşti, al nostru eşti,
Povestea cea mai frumoasă dintre poveşti.

Ceea ce mai înainte spuneam, se confirmă şi prin pierderea dreptului de-a avea o autostradă care ar fi trebuit să fie ca un brâu pentru Ardeal, proiect care subit s-a suspendat.
Apoi a sosit un ordin de numire a unui alt Director general la REMIN după care o şedinţă hotărâtoare pentru multe incertitudini din minerit a avut loc în “Ziua de Bunavestire”, în 25 martie 2005 numai că vestirea era o sfidare a Sfintei sărbători. Tânărul ministru a hotărât: “Din 2007 mineritul din Maramureş se închide total”. Ne-am dat cu cine a trebuit! Odată cu această decizie, cam tot ce a fost industrie în Maramureş va fi falimentat, deoarece foarte multe uzine lucrau pentru deservirea industriei miniere locale şi din areal.
Această decizie a fost cel mai mare afront pentru acei care încă îşi mai câştigă pâinea din subteran, dar mai ales pentru acei care, spune tot Emil Isac:

Voi, morţilor, care aţi murit…

Voi, morţilor, care aţi murit,
Spuneţi, cum aţi murit?
Aţi fost fericiţi când v-a sărutat
Pe buze veşnicia?
Vi s-a deschis soarele, ca să pătrundă
Cu toate chinurile voastre?
Ori v-a înrădăcinat pământul
Cu îmbrăţişarea de fier?
Aţi auzit cântând slava, şi miros de floare
V-a acoperit privirea smulsă din lume?
V-a chemat adânc, în abis, un glas străin,
Dulce?
O, cum este moartea, bună ori rea,
Durere ori plăcere?
Chiot ori tăcere?
Şuier de vânturi de mare, ori zâmbet de mare.
V-aţi ridicat, ori v-aţi cufundat?
Cum a fost moartea voastră?
……………………………
Zbier răguşit: cum aţi murit?
De ce-aţi murit? De ce murim?
Şi noi am mai putea completa: “cui au servit morţile voastre?”

Şi parcă de dincolo de neguri ne răspunde acel care zice că:

AM SĂRUTAT ÎN PIATRĂ

Am sărutat în piatră un cântec bun şi cald.
Am dat fiinţei moarte căldura gurii mele.
Am dat viaţă pietrei şi I-am ucis tăcerea,
Ea nu mai este piatră, căci cântecu-mi trăieşte.

Nesimţitoarea piatră, simţi tu ce este focul
Ce a sădit în tine al gurii mele cântec?
Te scutură trezită, căci nu mai poţi fi moartă,
Căci viaţa mea-i mai tare decât tăcerea ta.

Închide-n tine glasu-mi şi-l vei păstra pe veci.
Am sărutat în tine un cântec bun şi cald.
A veşniciei taină cântarea mea ţi-a spart…
Şi te-am ucis pe tine, ce-ai vrut să mă ucizi.
(Încearcă parţial să ne destăinui poetul Isac)

Fernezanii aceştia sunt nişte oameni deosebiţi şi răbdători până peste limitele umane. Dacă ştim că Ferneziul a fost un sat care s-a dezvoltat independent de alte localităţi, sat care avea influenţele sale mai mari sau mai mici asupra locuitorilor săi. Ca ori care localitate rurală avea şi acesta ritualurile lui, obiceiurile lui, şi evident bucuriile lor. Dar se constată că pe parcursul vremilor, parcă nici din greşeală n-au avut măcar un singur conducător din propriul lor sat. Un conducător de nivelul unui primar sau a unui director la Mina “Ioja Bela”. Ciudat dar toţi şefii erau venetici, oameni care nu doreau ca ei să fie concilianţi, să se adapteze oamenilor şi locului, fernezanilor, să le protejeze personalitatea şi obiceiurile. Pe acei conducători nu I-a interesat lucrurile acestea, îi preocupa mai mult câştigurile dobândite din funcţiile dobândite aici, care le permitea să dispună de aceşti oameni, uneori dincolo de ceea ce uneori se delimitează în ceea ce se consideră: “limite ale normelor şi regulamentelor în vigoare” şi mai ales la respectarea demnităţii umane. I-au suportat pe fiecare, până când s-au trezit, că satul lor nu mai există. L-au transformat în cartier de oraş. Era încă o măsură luată arbitrar în vremea fostului regim, fără a fi consultat pe acei locatari, pe oamenii care aici s-au născut şi aici au muncit şi trăit viaţa ce le-a fost oferită de Cel De Sus. Pe atunci erau un sat nenorocit, acum sunt un cartier mărginaş, ocolit de oficialităţi, deoarece concentraţiile de plumb sunt peste cele care mai pot garanta cuiva o sănătate. Problemele lor sunt nenumărate. Ce-a de bază, şi-şi poarte plumbul în oase şi în sânge cu demnitate. Minerii fernezani îşi poartă tusea şi silicoza cu un adaus de plumb. Cunoscând efectele deosebit de nocive ale plumbului în organism, întreaga Europă a hotărât să nu se mai exploateze, prelucreze sau produce plumb pe suprafaţa ei. Da dar gloanţe nu există fără plumb şi nici buncărele nu pot fi protejate de radiaţiile Gama fără plumb şi atunci au decis ca de acum încolo numai aici, deci la Ferneziu să se mai producă plumb.

Asta ar fi trebuit să fie o explozie de bucurie, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Locurile de muncă ale metalurgiştilor vor fi asigurate cu uşoare fluctuaţii dar pentru că se lucrează …cum se lucrează şi generaţiile tinere, copiii şi nepoţii lor, vor cunoaşte saturnismul cu toate mutilările fizice care afectează organismul uman. Şi totuşi oamenii acestor locuri sunt resemnaţi şi la atâta. În istoria locurilor, nu se găsesc documente care să ateste că pe aceste locuri s-ar fi petrecut greve, răscoale sau ale forme de împotrivire a oamenilor, a muncitorilor mineri şi metalurgişti, cu atât mai mult cu cât se ştie că pe aici nu s-a născut un Ştrifungă. Oamenii şi-au acceptat oprimările resemnaţi sperând, aşa cum Biblia ne învaţă, că odată şi odată va pieri răul de la rădăcină. Se pare că răul are rădăcini mult mai puternice ca binele şi nu vrea să-i fericească cât de puţin şi pe aceşti oameni obidiţi.
Acum nici de aşteptare nu mai au parte, că nu mai au ce aştepta. Am fost învăţaţi ca înainte de-a arunca ceva, ce nu este bun, este bine ca înainte să-l înlocuim cu altceva. Au uitat exact acei care nu aveau voie să uite aceste lucruri. Conducătorii. Închiderea minei Herja, principala sursă şi posibilitate de trai a fernezanilor, îi duce în imposibilitatea de-a mai trăi pe oamenii acestui cartier, cartierul Ferneziu. La nivel European se aude frecvent despre: conversia forţelor de muncă, reprofilarea producţiei şi alte metode prin care să se facă un substitut ale fostelor activităţi. Culmea este că oamenii de aici n-au voie să mănânce nici salata care le-a ieşit în grădină, şi nici să-şi taie propria găină, deoarece cantităţile de plumb ce le conţin produsele obţinute în plan local, arată că au un conţinut atât de mare în plumb, încât degeaba mai pui lângă el carne, să fie de garnitură la acea mâncare, că tot ciulama de plumb vor servi. Şansa lor este ori de-a părăsi, locurile acestea, satul natal, ori de-a alege moartea grea şi anevoioasă a inaniţiei îmbogăţită cu plumb şi silicoza obţinută de acei care au lucrat în subteran. În acest cartier, un cineva, a dorit să facă fabrică de jucării. Nu li s-a permis să facă jucării. Nu au voie să facă jucării şi nici chiar fluiere, deoarece materialele incluse în produse sunt îmbâcsite cu foarte mult plumb, mai mult decât este voie şi s-ar răspândi “epidemia de saturnism” în întreaga ţară. Pe ori ce pun ei mâna, le rămâne lor. Boala ce o posedă fernezanii n-o agreează nimenea.

Cu toate aceste caracterizări şi necazuri ale acestor oameni, reale de altfel, dar trebuie să se ţină cont şi de acea picătură care umple paharul, picătura care uneori naşte furtuni violente şi neaşteptate:
Dar dacă ar avea glas
Acei ce au murit fără pernă,
Ar mai putea fi linişte-n cer,
Ar mai putea fi tăcere în ţernă?
Şi câţi au îmbrăţişat
În loc de perne moi
Pământul însângerat,
Aceştia care n-au visat,
Aceştia cari n-au putut iubi,
Flămânzi, furaţi şi goi. Ne aduce aminte acelaşi poet clujean Emil Isac. De unde se vede că practic puful n-a fost niciodată a acelor obidiţi, cu atât mai puţin al “pălmaşilor subteranelor”