Acum tendinţa este de a te depărta de partener şi nu invers. Dacă am fi reuşit să ne învingem micile gânduri meschine şi uneori foarte comode din punctul nostru de vedere, poate am fi trecut la un alt stadiu al căsniciei şi tot aşa mai departe prin toate fazele ce ni le propune viaţa într-o căsnicie, apropiindu-ne de sublim.Aici trebuie să vă mai spun că mă îndoiesc mult de “creştinătatea” multora. În Biblie, Dumnezeu dă o singură rugăciune :”Tatăl Nostru” (vezi Evanghelia lui Matei), dar există precizarea expresă care ne pretinde să trăim în spiritul Bibliei, adică să ne iubim, să facem numai lucruri bune. Prin asta se enunţă crezul creştin, atunci putem rosti aceşti oameni sunt creştini. Acum, ajuns aici, puteţi să mă credeţi că eu am întâlnit acel om, om credincios, un creştin adevărat care ştie a face bine cui trebuie, fără să-l intereseze cât de greu va fi şi câtă muncă trebuie să depună pentru a face acel bine pentru alţii, pentru a le putea oferi stabilitatea care se află în “spatele” oricărui “ bine”. Dar mulţi semeni nu fac legătura vieţii cu credinţa, se poate vedea că nu avem prea mulţi creştini de-adevărat, tocmai pentru simplul motiv că puţini oameni se luptă să trăiască creştineşte. Cu atît mai şocant este fenomenul acesta, când întra devăr Dumnezeu îţi face conjunctura să cunoşti asemenea creştini care sunt persoane incredibile pentru vremurile pe care le trăim, creştini adevăraţi, cum este persoana pe care eu încerc să v-o prezint !. Este scris în cărţi că, celor care sunt născuţi în zodia mea, nu li se oferă nimic uşor sau gratis pe această lume. Munca depusă pentru a realiza ceva nu răscumpără niciodată efortul dobândirii sau preţul acelui lucru, al acelui obiect.După ce l-am întâlnit pe acest creştin, nici o vacanţă din lume n-a fost aşa de reconfortantă ca “munca” ce mi-a revenit din această asociere cu o asemenea persoană care reuşea ca tot ce face să pară a fi lucrul cel mai obişnuit din lume, normal, nesilit şi cu bunăvoinţă. Mă uitam la el şi nu-mi venea a crede că Dumnezeu mi-a pus în cale şi un asemenea om, care automat te face să te întrebi: “Unde sunt ceilalţi creştini?” Poate cândva vom afla sau poate nu. Cert este că ce avem trebuie preţuit aşa cum se cere şi eu încerc să mă străduiesc ca să fiu asemeni lui, acelei persoane căreia-i doresc să cunoască numai fericirea, norocul şi bunăstarea, că le merită pe deplin ! Stând alături de el, realizezi ceea ce tu mai ai de făcut pentru a ajunge ca el, un bun creştin. Sunt foarte puţini oamenii nepreţuiţi pe această lume şi nu mă mir dacă unii nici nu cred că ar exista măcar.
Nu de puţine ori, cu ocazia vizitării unor sate de munte, mă confruntam cu un lucru pe care nu mi-l puteam explica, deoarece ştiam bine felul drept de a fi al bărbaţilor de la munte, a respectului ce-l purtau aceşti bărbaţi familiei şi, în special, soţiei. Cu atât mai mult mă bulversa acel obicei. După multe peripeţii am ajuns şi eu ca Moş Ion Roată să mă lămuresc. Fenomenul acesta, ce-mi părea oarecum şocant, era : de ce soţii, bărbatul şi soţia, care trăiau în satele de munte, nu mergeau alături pe drum, când mergeau împreună? Răspunsul mi l-a dat tot o femeie.

Dragostea lor, a femeilor muntene, este atât de mare pentru bărbatul ales, pentru stâlpul casei încât ele, care sunt jumătăţile lor, devin deosebit de orgolioase. Femeia îşi urmează soţul cu câţiva paşi mai în urmă pentru a-şi admira alesul, şi a mai trage şi cu coada ochiului să vadă cum se uită şi alte pesoane la “omul ei”. Cred că şi omul acesta despre care vă povestesc, dacă ar fi stat într-un sat de munte, ar fi fost admirat de nevasta din urma sa, c-o voluptate nemaintâlnită, deoarece alături de ceilalţi bărbaţi şi “omul ei”este”bunul ales al cuiva”. Şi cât de bun era acest om ! Poate prin acest portret să vă fi făcut a înţelege că Dumnezeu ne mai dă semne despre minunatele sale faceri şi cât de bine ne simţim când realizăm că pe această lume n-am fost uitaţi singuri în necazurile noastre. Întotdeauna Domnul îşi aduce aminte de cel năpăstuit!
Oare vine odată sora asta? întreabă George.
-Ar fi trebuit să vină, dar sunt foarte mulţi…îl lămuri Vasile
-Da. Pot să spun că atâţia oameni nenorociţi n-am văzut niciodată.
-Sincer să fiu nici eu. Ce n-am înţeles eu din spusele tale, omul de care atâta mi-ai vorbit, este aici, în Spania sau persoana ce-o evoci este una de pe vremea când erai pe acasă.
-Nu ţi-am spus ? Omul acela este de pe meleagurile noastre, din România.
-Şi mie-mi fug gândurile nu de puţine ori spre casă. Mi-e dor de ei, de toţi. Dacă vrei, îţi povestesc şi eu ceva din vremurile când nici nu ştiam atâta geografie bătută cu piciorul, când eram bucuros că eram acasă.
-Păi, avem altceva mai bun de făcut? Până vor apărea cu tratamentul mai trece-un timp.
– Fiind de la sat, am continuat şcoala într-un oraş mai mare care avea un profil mineresc. În puţinele momente libere pe care le-am avut, m-am dus odată până în Sighet, peste Gutâi. Cine a trecut odată Gutâiul aproape sigur că nu-l va uita niciodată. Nu sunt multe locuri în lume c-o aşa frumuseţe, unde natura “dă mâna cu cerul”, unde toamna paleta cromatică este atât de diversificată, de neaşteptată şi chiar contradictorie, fapt ce sugerează destule întrebări dar – ciudat – acestea nu se pun niciodată. Probabil că maiestatea impusă de natură ne lasă fără grai, ne obligă la discreţie şi meditaţie. Sentimente contradictorii te domină, cu toate că te afli la 1000 de metri deasupra nivelului mării, Creasta Cocoşului îţi minimalizează fiinţa şi aspiraţiile, dându-ţi senzaţia de nimicnicie în faţa măiestrei şi impozantei naturii, care aici, mai mult ca în altă parte, este dominantă şi va domina în continuare, nu omul. Cred că nimeni dintre cei care au ajuns pe Gutâi, nu au plecat de acolo fără a-şi pune nişte întrebări, pe care, chiar dacă nu sunt strict referitoare la credinţă, dar în faţa acestor prezentări variate ale naturii, de masivitate, de unicitate negândită până acum de tine, te duc cu gândul că, de fapt, NATURA este al şaptelea nume a lui DUMNEZEU, pe lângă celelalte cunoscute până acum.

Într-un sentiment de sfiiciune şi împlinire, părăsim Gutâiul, dar nu de puţine ori ne întoarcem capul, parcă nevenindu-ne a crede că am fost părtaşi la Măreţia Lucrării Domnului şi de care, ca orice intrus, te-ai bucurat şi tu, bucurie care ţi-s-a părut că ai furat-o, fiindcă n-ai avut de la cine să-ţi ceri permisiunea de a adula aceste meleaguri pe care Dumnezeu ni le-a oferit ca un alt curcubeu al fiinţării noastre. Nu pot să-mi explic, dar când am ajuns “pe Gutâi”, primul lucru pe care l-am căutat, n-a fost un WC,(curbele care însumează lungimea drumului au peste 20 de km) sau o “cafea îmbunătăţită” aşa cum procedează majoritatea, ci mă uitam după un ALTAR. Nu l-am găsit sau acela ce era acolo să nu fi fost cel dorit de mine, dar ştiam din copilărie că atunci când mergi la un drum greu sau ai de parcurs un drum greu, înainte de a porni, te opreşti, te aşezi şi spui o rugăciune. Aici… unde s-ar fi putut întâlni Măreţia Cerului cu măiestria omului s-a omis această intersecţie de planuri. Poate puţini ştiu câţi şoferi n-au nimerit drumul cel bun “păşind” alături, câţi dintre brigadierii care au lărgit drumul făcându-l ceea ce este acum “s-au trezit” duşi de fragmentele de pământ şi rocă în hău, dubla crimă din 1971, necazurile de toate felurile ce se ivesc odată cu apariţia zăpezii pe drumul acesta şi, nu în ultimul rând, că aşa a fost hotărât ca Pintea Viteazul să se “hodinească” aici. Toate acestea şi să remarci şi faptul că puţini sunt aceia care îl pot urca până “sus”, fără să fie “întorşi pe dos”. Cum oamenii locurilor acestea sunt “în cârdăşie” cu lemnul, ar fi trebuit să oblige pe cei cu dare de mână, cu putere, la un gest de pioşenie în amintirea celor cărora aici le-a fost dat să-şi afle sfârşitul. Şi cum Dumnezeu ne aduce aminte de toate, a “trimis” Ciclonul din 1978. După acea “răbufnire” a naturii, manifestată numai pe partea de nord a Gutâiului, unde n-a mai rămas un lemn în picioare – lucru incredibil şi nemaipomenit, pe aici n-a fost niciodată un asemenea fenomen, de-o asemenea amploare şi stricăciune. În timp ce pe latura de sud aproape că nu s-a cunoscut nimic din urgia aceia.
Poate toate acestea să fi avut rostul de a aminti acelor care n-au văzut încă Gutâiul că au ce vedea şi, odată cu săparea mult plănuitului TUNEL pe sub Gutâi, poate că da sau poate că nu, tot mai puţini vor fi cei răscoliţi de asemenea sentimente la întâlnirea cu Magnificul Munte.
Săparea acelui tunel pe sub Gutâi este Fata Morgana maramureşeană la care ne gândim când urcuşul ne face probleme, ce bine ar fi dacă…şi cam atât, deoarece există unele planuri din vremea Imperiului Austro-ungar. Şi cum “a aşteptat” această lucrare, dar şi oamenii acestor locuri până acum, ce-i că va mai sta una două sute de ani, când poate oamenii care vor trăi pe atunci, se vor întreba de ce un lucru aşa de util s-a făcut cu atâta greutate, dacă oameni acestor locuri se consideră harnici şi eficienţi? Aici pot spune că mi-e ruşine de ruşinea altora. Sunt mulţi care nici acum nu cred că va fi săpat. Au fost prea multe promisiuni şi unele chiar înainte de campania electorală din 2004, dar ştie oricine ce înseamnă campanie electorală. Să îmbrobodeşti oamenii ca să te aleagă.