Cel care “nu vede” sau poate că n-a fost servit, aşa cum el dorea pentru propri-ai persoană, se face că nici nu recunoaşte faptele bune ale omului aceluia căruia ştim sigur că nu i-a fost deloc uşor să satisfacă pretenţiile atâtor solicitanţi. După terminarea actului caritabil, primit cu vădită satisfacţie de acel care beneficiază de el, nu puţini sunt aceia care caută să bagatelizeze eforturile deosebite făcute de acea persoană care l-a sevit, pentru a nu se simţi “datori c-o recunoştinţă”.
Când eram destul de încurcat într-o anumită situaţie, într-un asemenea moment am întâlnit ACEA PERSOANĂ, care avea calităţi umane ce le are fiecare, dar mai avea şi darul de a asculta, de a nu crede că dincolo de cunoştinţele sale se termină cunoştinţele omenirii, şi mai avea avantajul, că gândirea lui nu era afectată de dogme şi judecăţi pripite. Omul, acesta în afară de faptele şi dăruirea mai sus înserate făcute pentru aproapele său, era capabil a discerne diferenţa între pretenţii şi necesităţi şi acţiona ca atare. În acest caz, omul de care vorbesc, despre care afirm că este un om de omenie, ştia foarte bine să dijungă lucrurile. În cazul în care, cererile tale sunt de domeniul necesarului, îţi dai seama că OMUL acesta, nu-i surd la insistenţele tale. Această persoană care deţine o anume funcţie, el se străduieşte să-ţi rezolve problema în plinătatea pretenţiilor tale. Este absolut sigur că acest lucru nu numai că îţi va atrage atenţia, dar te va reîntoarce în crezul tău din copilărie, acolo de unde au început şi pentru tine primele minciuni ale vieţii. Atitudinea lui îţi va permite să faci “un pod peste ani”, ajutându-te să-ţi reînnozi credinţa din momentul în care ţi-a fost zdruncinată prima dată, prin puterea care nu ţi-o poate da numai dragostea şi îndatorirea faţă de semeni şi de care el “nu face economie” în relaţiile cu tine. Omul acesta care deţine asemenea posibilităţi, şi ceea ce numim “gândire pozitivă”, gândire pe care el ş-o foloseşte pentru rezolvarea problemelor tale. Prin comparaţie cu alte persoane care nici măcar nu gândesc la binele aproapelui, observi cu tristeţe cum asemenea oameni, care să se dedice spre binele sau suferinţele aproapelui devin UNICI. Am ajuns ca, prin probele date vieţii, să reuşim a ne da seama ce este de fapt un creştin, omul care trăieşte pentru binele aproapelui, care îşi trăieşte prin faptele sale viaţa creştineşte, acela este întra devăr un creştin. Există foarte puţini oameni astăzi, în care să te mai poţi încrede. Poate că din această cauză nu poţi concepe că mai există persoane pe care să le vezi că participă şi se angajează în împlinirea nevoilor avute de tine, la înlăturarea unor supărări sau chiar la prevenirea acestora. Pentru mulţi, poate chiar pentru tine, aceste vorbe par a legendă, sau vorbe de clacă, dar este bine dacă nu crezi asemenea poveşti, deoarece bucuria îţi va fi mult mai mare când vei avea plăcerea şi ocazia să întâlneşti o asemenea fiinţă, un adevărat creştin. Până atunci o să te simţi cum m-am simţit şi eu înr-un autobuz ce ducea într-o dimineaţă muncitorii înspre locurile de muncă de pe platforma industrială estică a oraşului.

Într-o staţie de autobuz pe strada Iuliu Maniu, s-a urcat o femeie tânără cu un băieţel de vreo cinci ani. Lume multă dimineaţa şi semiadormită, lume impasibilă, oameni care nici nu gândesc că ar putea să ofere, că poate ar fi politicos să ofere, locul unei doamne sau unei persoane mai în vârstă. Printre cei care stăteam pe scaune eram şi eu. Incerc o stratagemă, adresându-mă puştiului care urcase cu mamă-sa:
-Puiule, hai stai la mine pe genunchi.
-De ce n-o chemaţi pe mama? se zbârleşte puştiul.
-Nu pot că-mi răscoleşte simţurile şi sentimentele, mă aud eu vorbind fără voie.
-Să nu crezi de astea. Mama mea este o femeie foarte cumsecade, nu cred că ar face ea aşa ceva, să-ţi cotrobăiască pe undeva.
-Puiuţ eu te cred, dar asta este situaţia.
-Dar tu eşti bătrân. Cred că eşti însurat. Ai nevastă.
-În toate ai dreptate, puiule, dar cu nevasta şti ce ai de făcut, când trebuie făcut şi unde, dar mamica ta mi-ar prăji sentimentele, de aceea, uite, mă dau jos ca să nu mai continuăm discuţia asta şi să puteţi sta jos. Îţi poţi imagina cât de repede-ţi zburătăcea toate sentimentele dacă s-ar fi întâmplat ceea ce puştiul susţinea. Pur şi simplu mi-aş fi complicat viaţa numai pentru o intenţie de amabilitate. Dar se pare că tulburarea de care am vorbit nu m-a părăsit chiar dacă eu am coborât cu vreo două staţii mai devreme. Ar fi fost un lucru mic în aparenţă, dar odată produs, urmările, efectele acelui aşezat în braţe, a femeii tinere, a unei femei care mai păstra mirosul patului puteau să-ţi amaneteze sentimentele pe întreaga viaţă pe care mai sperai să o trăieşti. Sentimente pe care credeai că le-ai adormit pentru totdeauna. S-ar fi putut să nu fi fost aşa. Oricum micul gest ar fi lăsat urme, poate de bucurie ori de supărare, cine ştie, dar serviciul pe care eu doream să-l fac, cu totul că nu avea nici o valoare, îmi putea afecta traiul, viaţa, doar pentru că cineva s-a străduit să ţi împlinească acea dorinţă. Acela era un mic gest de politeţe, n-are nici un termen de comparaţie cu capacităţile şi bunăvoinţa persoanei despre care fac vorbire, a cărei sprijin şi bunăvoinţă au fost la timpul lor incomensurabile, nu simple gesturi de politeţe. Oarecumva încerc să-ţi spun în ce constă mărinimia şi generozitatea lui. Sunt destui oameni cu capital serios, care sunt dispuşi la gesturi generoase, dar se recunosc imediat, deoarece ei evită să se implice în viaţa unui individ. Dacă totuşi fac gestul, este foarte limitat, căutând pe cât se poate să nu ştie nimic din viaţa individului pentru a nu-l sensibiliza chiar pe el, nici măcar din greşeală: UMANUL. Atunci ce rost a avut gestul “umanitar?” Asta ca un aspect al problemei. În cealaltă latură, aş putea spune că, uneori gândim destul de puţin, şi chiar şi atunci gândim egoist. Am văzut multe vieţi de familii la început de drum, apoi l-am revăzut după mulţi ani, după zeci de ani şi am rămas consternat de promisiunile făcute de miri în tinereţe şi ce a mai rămas “pe lângă ei”, acum după mulţi ani. Nimeni nu-i profet, de regulă în satul lui,(vezi biblia) şi dacă ar fi ori nu, în “momentele cu promisiunile” să-şi “pună pe buze” doar acele lucruri sau fapte pe care este convins că le va realiza. Dacă nu concepe această subordonare benevolă şi tacită, n-are rost să se mai căsătorească. Evoluţia fericirilor oamenilor în căsnicie de regulă este o “realizare” inversă faţă de pretenţiile noastre.

Nu de puţine ori m-am gândit unde ratăm frumuseţea vieţii noastre, atât de bogat şi promiţător aranjată în visele noastre din tinereţe? De fapt, este o prostie să spui că o ratezi. Îţi lipseşte curajul s-o cercetezi mai departe. Te mulţumeşti cu, să-i spunem aşa: “prima imagine” când “obiectivul” ţi-a fost comutat spre fiinţa dragă. Apoi… n-a mai fost nici un apoi. Odată satisfăcută pofta care te-a unit, uită că dragostea i-a adunat şi că dragostea include şi sexul şi nu sexul compune sentimentul dragostei. Apoi egoismul din noi răbufneşte. Din căsniciile pe care le cunosc, de regulă, tendinţa femeilor este de a-şi domina masculul, iar a masculilor de a-şi trişa doamnele.Nici nu vă imaginaţi în câte feluri se pot “realiza” asemenea fente. Dar visul care ne-a împins unul spre celălalt l-am dat uitării demult. Acum încercăm să nu fim “sufocaţi” de el. Şi, ciudăţenia ciudăţeniilor, ne dorim ca după actul sexual să fim poate şi liberi şi fără alte obligaţii, ca orice burlac, tendinţă ce se manifestă prin apelativul :”lasă-mă în pace”, atribuit celuilalt partener. Unde am fost şi unde suntem?. Am început să ne urâm, să ne găsim defecte care poate mă credeţi, poate nu, dacă le-ar avea ori cine altcineva le-am suporta, dar la soţ, sau la soţe nu le acceptăm! Am asemuit căsnicia cu o poartă care este urmată de mai multe portiţe sau etape. Prima poartă o deschidem într-un iureş. Ea este prima atracţie care ne seduce şi în final se parcurge actul sexual. Dar celelalte portiţe, celelalte etape ezităm să le mai parcurgem, deoarece parcurgerea fiecăruia dintre ele are un anume preţ care nu se poate negocia şi cere eforturi pentru realizarea lui. Dacă am deschide celelalte porţi, prima dată ar trebui să ne evolueze cinstea şi onestitatea faţă de partener. Următoarea portiţă este a desluşirii personalităţii şi gândirii fiinţei de lângă tine. Ce aspiraţii are fiinţa aceea şi cum ar trebui înfăptuite acestea, evident că de către partener? Cealaltă etapă este aflarea metodelor de a-ţi înţelege perechea şi atunci când nu eşti neaparat de părerea partenerului în ale căsniciei. O altă etapă ar fi că există obligaţia să-i modelezi scenele din viaţa casnică pentru a fi cel puţin suportabile, dacă nu frumoase. Şi ele, etapele sau portiţele, dragostea noastră pentru cel iubit nu se termină aici, etapele pot fi infinite şi toate duc la creşterea respectului faţă de partener, stăruinţa ta de a-ţi înălţa fiinţa iubită în ochii tăi, în ochii lumii. Dar ştiţi cât este de obositor ca zi de zi să îţi faci partenerul să-ţi ofere măcar un zâmbet şi există posibilitatea ca toate stăruinţele tale să nu reuşască ca să treci peste acest hop de a-ţi face partenerul să râdă, măcar cât la programele PRO-teveului. Deoarece este mult mai comod să nu faci nimic, ne complacem, noi şi căsnicia, într-un trai anost în care te uiţi unul la altul şi parcă nici nu şti să mai dai “bună ziua” celui care i-ai oferit inima? Ciudat !