Cele câteva tone de metal din care se constituiau aceste subansamblurile necesitau cam o lună de zile numai pentru demontare., o lună-două montarea şi rodarea şi cât o vrea Dumnezeu transportul şi reparaţia propriu zisă. Patronul a trimis după “Domnul Kosma”. Acest personaj a făcut atunci, în acele vremuri, primul portcuţit mobil cu care a strunjit pe loc axul motorului cu abur, de fapt motorul fabricii, fără a demonta piesele gigant care ar fi necesitat şi nişte instrumente de ridicat ce pe la noi încă nu se numeau macarale, ci doar vinciuri şi cricuri, palane. Şi chiar dacă ar fi existat vreo macara pe undeva, drumurile forestiere n-ar fi primit-o. Cât s-a putut bucura patronul respectiv de realizarea acestei reparaţii după acea metodă nu se poate spune. Ce se poate spune este că meseriaşul Kosma a fost premiat cu un salariu (11milioane), un ceas de buzunar cu capace de aur, şi un câine dresat în Germania, Rex, pentru o lucrare care a durat doar două zile. De regulă, după asemenea “aventură”, vestea, boiul, ţi se duce repede. Au început a-i curge alte prestaţii ce erau compuse doar din lucrări pe care alţii nu erau capabili să le facă.
În acea perioadă de înflorire a relaţiilor şi a veniturilor, Ileana s-a dus la “Moara de case” un loc unde un ţăran mai isteţ având câţiva dulgheri pe lângă el ciopleau lemnele şi le asamblau în locuinţe cu două camere care se vindeau bine acelor care-şi doreau o locuinţă. Îmbinările erau făcute “în mucuri”, ceea ce presupunea ca lemnele să fie întregi. Erau mai greu de purtat, dar se puteau pune laolaltă în două trei zile, putând intra în casă. Casele din lemn nu se tencuiau imediat, ci doar când puteai, când adunai cele necesare. Se putea locui în ele dacă lemnul din construcţie era făţat pe patru feţe. Practic, nu existau zidari la ţară. Se aduceau două, trei căruţe de pământ, o căruţă de bălegar de cal, o sarcină de paie, se frământau şi pe bârnele pe care au fost bătute nişte laţuri se”izbea” casa. Acesta era termenul uzual. Părinţii Ilenei i-au dat o buză de pământ lângă drum, unde şi-au aşezat locuinţa nouă, în care de acum se vor adăposti şi cei trei copii care-i aveau deja.
Am putea zice că familia domnului Kosma a ajuns la apogeu. Anii lui de muncă, mobilizarea “pe loc”, tehnologiile de lucru elaborate de el, neobişnuite pentru nivelul tehnic din acele vremuri în România, l-au adus “în faţă” în memoria oamenilor. Corectitudinea arătată i-au adus preţuirea şi totodată şi postul de Şef de Cadre după naţionalizare. Kosma, în afară de familie şi profesie avea o pasiune cam ciudată pentru el, care niciodată n-a putut practica acest sport. Iubea fotbalul c-o pasiune de neegalat. Oriunde mergea, dacă era sărbătoare, prima dată se interesa de locul şi ora la care se va ţine meciul de fotbal, că celor din Bistriţa şi Rodna le ştia programul mai bine ca ora mesei. El, care până la arena de fotbal trebuia să se oprească de cel puţin patru ori, să-i vină suflul, să-şi poată lua un nou avânt spre pasiunea lui neostoită, fotbalul, n-a lipsit de la nici o partidă indiferent unde se desfăşura aceasta..

Toate au venit prea târziu, deoarece la treizeci de ani a rămas doar cu un sfert de plămân. Când i-au scos resturile putrede de plămâni, la Sanatoriul Toria Trei Scaune, i-au luat şi două coaste, probabil ca să vadă ce fac în cutia toracică a lui Kosma. Când răsufla, pielea se mişca la fel ca orice burduf care sufla la forjă. Ne era teamă să-l îmbrăţişăm ca să nu-l spargem. Apoi a venit declinul. A mai trăit puţin ca pensionar de boală gradul III şi n-a ajuns vârsta de la care TBC-ul nu mai este activ, patruzeci de ani, că s-a stins din lumea aceasta, el, ultimul neamţ din arborele lui genealogic adus aici de Gross Papa cam în urmă cu o sută de ani. Kosma era din cea de-a patra generaţie. Sora lui, Florica s-a căsătorit cu un neamţ, un Franz autentic, un om deosebit şi cult, custodele muzeului de istorie bistriţean. Au avut o singură fiică care nici ea n-a avut o viaţă prea fericită, deoarece a avut mai multe operaţii pe inimă, mai multe căsătorii şi un singur băiat. Acesta, trecând peste veacurile petrecute aici de generaţiile familiei lui, s-a reîntors emigrând în Austria, cu toate că în educaţia lui nu mai era nimic german.. Poate dacă comunitatea săsească, după ce s-a căsătorit taică său cu Anisia nu i-ar fi părăsit, dacă nu le-ar fi întors spatele… dar era imposibil acest lucru, deoarece erau prea multe orgolii şi prea multe fete a căror taţi sau simţit pur şi simplu umiliţi de turnura care a dat-o căsătoriei fiului său, a celui de-al doilea Kosma. Căsătorie considerată ca o expulzare dintre conaţionali. Prin ’63, o citaţie a adunat pe toţi fii lui Kosma la Bistriţa. La judecătorie au aflat copiii cine erau, dar averea, pământurile care n-au fost folosite mai mult de 30 de ani au fost oferite prin uzucapiune familiei Albu, aceiaşi familie care l-a trimis pe al treilea Kosma la Orfelinatul din Câmpia Turzii.

„Uni-s plecaţi în străinătăţi, alţi-s străini în propria casă”

Mi-am permis un oarecare moment de respiro, şi după ce mi-am luat pantalonii fără „craci” pe mine, m-am urcat într-un mijloc de transport, cu gândul nemărturisit, de-a vedea „ce mai face pădurea” ce ne-a mai rămas din ea, cum mai preţuiesc oamenii frumuseţile naturii. De asemenea şi reacţiile lor la ce mai văd. Cum „mijloc de transport”, deocamdată înseamnă numai autobuz, priveam prin geamul acestuia, la ce s-a mai făcut pe aici, de când nu mi-am mai permis luxul „de-a fugii de-a casă”. Era foarte vizibilă « tendinţa oraşului de-a înghiţii satele », care altădată se numeau : « aparţinătoare ». Aici, pe preţuri uneori modice, unii dintre acei care au părăsit ţara şi s-au întors cu averi câştigate din schimbarea banilor de pe acolo pe banii noştri ieftini din ţară, au cumpărat pământurile băştinaşilor. Pe aceste pământuri care altădată erau sursa de hrană a acelor familii, « boierii » şi-au construit case. Poate nu chiar palate, dar ceva ce era enorm de mult pentru o familie numeroasă da’p-oi pentru unii, în a lor singurătate, se luptau să construiască cât mai mulţi pereţi, între el şi nevastă. La asemenea preocupări s-au adăugat şi proaspeţii « milionari de carton », care îşi împingeu construcţiile între oraş, fostul sat, şi Margău. Cum bârfa nu era interzisă în autobuz, unii spuneau că aia aparţine lui…şi a dat numele unor persoane « cu ştaif » în partide care întâmplător în denumirea lor conţineau şi sintagma »român « . Dacă priveai la casele construite de ei, nimic românesc nu aflai în ele. Ca arhitectură semănau mai degrabă cu « alea cu turnuleţe multiple ». Totuşi, aceste case, trebuiau să impună privitorului aviditatea personajului, « străduinţa » s-a « să aibă », să impresioneze la acest capitol şi nimic mai mult. Ba nu. Omul mai dorea prin asta să impună « respect », să i se « trădeze » traiul lui opulenţă, pe cât se poate să fie considerat şi « cineva ». Acesta să-i fie preţul umiliri sale în faţa mai marilor zilei, preţ care-l pretind la rândul lor celor care acun nu mai au nimic, şi din partea cărora au pretenţia, să nu treacă pe lângă el fără să-i spună : «săru-mâna », sau să nu-i observe « agoniseala ». De observat se observa sigur, că nu se putea trece pe lângă acele « măgăoaje » şi să te faci că nu le vezi. În rest…Observaţi că iar criticăm ?
Da, da. Aşa este cum îţi spun eu. Pe la noi nu este ”moda” să se întâmple aşa ceva! Pentru mulţi dintre noi este mai comod să vorbeşti de rău pe cineva dar, aproape imposibil să spui o vorbă bună despre o persoană care este un om cumsecade. Dacă ai rosti asemenea vorbe despre cineva, aproape sigur c-o să apară nu-ş-câte bănuieli sau “înterpretări”. Adică, cum vine asta:”om cumsecade?” Ce calităţi unice poate avea acel tip, acea persoană, neîntâlnite la altcineva? Şi prin ce îl categoriseşti de ”om bun”. Şi de ce faci acest lucru? Evident că nimeni nu poate avea alte calităţi, dacă este om, de cât acelea de care beneficiază orice persoană! Atunci cum poţi să probezi ? afirmaţiile tale, ca-i un om deosebit, raportat la ceilalţi oameni. Faci aceast lucru ştiind, cunoscând, faptul că nu oricine are aceleaşi necesităţi şi priorităţi în acelaşi timp şi atunci şi priorităţile tale faţă de ale altuia sunt diferite. De aici apar şi diferenţele strigenţelor acelor priorităţi care vor fi diferite, pentru noi doi, ori pentru alţii. Aici intervine omul nostru, personajul despre care am afirmat că este-o fiinţă deosebită, care se încumentă să intervină pentru altul, pentru a-i face “un pustiu de bine” . Despre această persoană, care evident se străduieşte să mă servească pe mine sau poate pe un altul, chiar momentul în care ai nevoie, este posibil ca alte persoane, nici nu sesizeze cât de mult s-a implicat, pentru a se face util şi oportun omul de omenie despre care-ţi vorbesc. Trebuie ştiut că binele se poate face, sau doar atunci este bine făcut, dacă este oferit exact la momentul necesar. Omului despre care vorbim pentru a reuşi această performanţă, să te servească într-o asemenea situaţie, i se cere o deosebită împlicaţie în problemele tale.