El era încă în “hainele de lup hăituit”, situaţie în care nimeni nu ştia când “va muşca”. Nu avea încredere în nimeni şi nici nu putea concepe că oamenii pot fi şi altcumva decât acei care i-au mâncat sănătatea şi zilele la orfelinat. Simţea o stare ciudată de câte ori o vedea pe sora lui Sandu şi a lui Emil, dar nu putea înţelege ce însemna această stare. Se considera, după lagărul de la orfelinat, un om liber şi pentru libertatea sa, asumată deja, era capabil de orice acţiune nesăbuită. Poveştile între bărbaţii de vârsta lui circulă şi uneori îţi lasă un gust amar viaţa “prezentată în destăinuirile amoroase” ale unui palavragiu care se dă necunoscătorilor un mare Don Juan. Kosma n-a avut alţi dascăli mai buni şi toate cunoştinţele lui în materie de femei erau frânturile de poveşti vulgaro-amoroase cu care se erijau belicoşii aceştia după un deţ de rachiu. A trăit 20 de ani insuportabil de greu, ceilalţi se pare că nu vor fi chiar aşa, dar “toate nevestele-s curve”, deci uite ce-l mai aştepta de acum înainte. Ca om liber, câştiga destul de bine, dar, în afară de a merge la un birt să bea un şnaps şi apoi la gazdă unde era chiriaş, nu realiza ce se putea face altceva în această viaţă. Îi plăcea să citească, dar n-a văzut la viaţa lui mai mult de zece cărţi. Dacă cerea o carte preotului, avocatului, dascălului, colegii te-ar fi tratat că te “dai deştept”, ştiindu-i originea “sănătoasă” de la orfelinat. Atunci şi-a dat seama că nu numai el îi suspectează pe ceilalţi, ci şi el este în vizorul lor: Nu odată s-a întrebat care-i rostul vieţii? Ce rost are să ne năştem ? doar ca să schimbăm chinurile copilăriei cu chinurile bărbatului căruia nevasta-i pune coarne?. La atât se limitează traiul pe acest pământ? Îşi ruga gazda să-i facă toate mâncărurile, şi poate spune că de multe încă n-a avut parte niciodată până acum, să vadă şi el cum sunt şi dacă mai sunt multe pe care el nu le ştie. Mânca foarte puţin, deoarece stomacul lui nu era mai mare decât un pumn după flămânzirile suferite până atunci. Vater, tatăl,său a murit în Primul Război Mondial când abia făcuse 33 de ani. Acum în lume se pregătea un alt război mondial care parcă bătea la uşă, aşa de repede se mergea înspre el Avea şi lucrul acesta poate un singur atu bun. Prieteniile impuse de concentrările care se făceau masiv, se legau mai repede, practic toţi “se aruncau în noi prieteni” de teamă că nu se vor mai vedea. Lumea, parcă la comandă, a devenit mai deschisă sufleteşte, mai interesată de aproapele ei. Şi Kosma s-a împrietenit cu cei doi fraţi cărora Ileana, sora lor, le aducea de mâncare, dar nu ştia ce trebuie să facă dacă are prieteni. Sandu, fratele mai mare al Ilenei ştia ce are de făcut şi într-o sărbătoare l-a invitat la masă. Când a ajuns la masă, numai să moară. În jurul mesei erau ca apostolii, 12 copii, cu părinţii. Kosma n-a vorbit deloc la masă. Nici nu ştia ce trebuie să spună, doar la sfârşit a mulţumit pentru bucatele care erau făcute de una dintre cele cinci fete şi probabil erau şi gustoase.

Familia Ilenei avea aşezată casa pe buza unei râpe la care “lucra” neostoit Someşul. Vara băieţii vara făceau un dig care oprea apa ca să se poată scălda, dar şi pentru adăpatul animalelor şi a altor treburi gospodăreşti. Între băieţi şi fete de vârsta lui, Kosma se simţea altfel, mai împlinit. Toate au fost bune dacă o ultimă umilire nu l-ar mai fi aşteptat şi acum. La scaldă intrau în apă complet dezbrăcaţi. Kosma se ferea să facă baie în public, nu doar că era străin, dar era atât de slab că el încă n-a văzut, dintre atâţia tineri, unul la fel ca el şi asta-i dădea o sfială aparte Apoi a fost chemat la recrutare deodată cu fraţii Ilenei, care au auzit că el a fost casat pentru că avea TBC. Cu Ileana n-a schimbat mai mult de un “bună ziua” sau „la revedere”, dar în sufletul lui era o speranţă că fata-l simpatizează şi mai devreme sau mai târziu va găsi calea spre inima ei. Scoaterea lui din evidenţele comisariatului pe motiv de boală a dus la ratarea tuturor viselor sale de bărbat. Dacă nu eşti bun să mori în război, cât de bun vei fi să trăieşti, să ai o familie, să-ţi întreţii acea familie, când existau servicii doar pentru bărbaţi, numai bărbaţii îşi întreţineau familiile. Rupându-se şi această ultimă filă a necazurilor sale, s-a dezbrăcat şi el cum i-a văzut pe ceilalţi, la pielea goală şi din vârful râpei s-a aruncat în Someş să se înece. Cineva să fi strigat şi, cum Alexandru şi Emil erau acasă, au sărit după Kosma şi l-au scos din Someş. Era zdruncinat şi nu vorbea coerent. L-au îmbrăcat şi l-au dus acasă. Cum, necum, la văzut şi Ileana A văzut că iubitul ei avea o aţă la brâu, aţă de care nu s-a lepădat nici atunci când a vrut să se înece. Aţa aceea i-a rămas ca un cui înfipt în cap. Timpul nu ne aşteaptă să ne rezolvăm toate problemele, aşa că cei doi fraţi, alături de toată floarea bărbaţilor din sat, au fost luaţi la oaste şi au plecat la război în Răsărit. Ciudăţenia târgului. Plecând toată floarea tânără din sat, deverul lui Kosma a crescut enorm. De fapt, între copii şi moşi el era singurul fecior şi bărbat care mai corespundea acestor cerinţe. Cum fetele din sat se înghesuiau să îi facă apropouri lui Kosma, să nu spunem curte, Ileana a văzut că în aceste condiţii fetele, “prietenele”, ei erau capabile să-i fure iubitul. În schimb, nevestele tinere care-l pofteau îi făceau propuneri fără ruşine. Să fi iubită şi să-ţi pierzi iubitul ar fi o dovadă de nepricepere şi neîmplinire sufletească, mai ales că propunerile venite de la fete şi neveste pur şi simplu îl inhibau pe Kosma. Cum ar spune poetul Coşbuc:”Nu te-ai priceput”. Într-o zi de sărbătoare, Ileana l-a invitat pe Kosma la masă. După ce au terminat servirea mesei, au spălat în cuhne împreună vasele, când Ileana îl întreabă:
– Tu, Kosma, de ce porţi, tot timpul, aţa aceea la brâu ?
– Când mă vei lua de bărbat o să-ţi spun.
– Te iau, spune-mi.
– Îţi spun atuncea, până atunci mai este. Întâmplarea a făcut ca înainte de a pleca efectiv pe front fraţii Ilenei să beneficieze de o scurtă permisie în care-şi luau rămas bun de la ai lor. De acest eveniment a profitat Kosma, cerând-o pe Ileana de soţie, de la părinţi, de la familie.

Ciudat era că omul acesta, Kosma, bolnav de o boală incurabilă, în aceste momente era cel mai invidiat om de pe aceste locuri şi mai ales de acei ce trebuiau să plece pe front. Uneori avea impresia că oamenii se gândeau mai mult la moartea lui decât la viaţa sa, altfel…
În acea perioadă în Rodna trăia un profesor bun care se numea Alupi. Era şi el TBC-ist căruia medicii i-au spus că boala aceasta este activă până la vârsta de patruzeci de ani. Până atunci poţi molipsi şi pe alţii dacă nu respecţi condiţiile de izolare şi în general nu ai contact fizic cu alte persoane, indiferent prin ce obiecte sau raporturi. După câte se vede, nici atunci tinerii nu se omorau după sfaturile bătrânilor, cum era şi în cazul nostru, deoarece tinerii ştiau că n-au voie să se căsătorească cu un bolnav de plămâni, un TBC-ist activ. Nimic nu i-ar fi putut opri pe Ileana şi Kosma de la această hotărâre. Medicii probabil considerau că între a fi omorât de război şi a muri de TBC nu este nici o diferenţă, de aceea nu mai puneau nici un fel de oprelişti căsătoriilor. Dacă cineva dorea să facă acest pas în acele vremuri, facă-l liniştit! Voia Domnului peste toate, chiar şi atunci când vremurile erau critice. Faptul că domnul Kosma era un taciturn, că nu-i umbla gura fără rost, nu însemna că îşi neglija profesia. Acest bărbat cu părul de abanos cârlionţat arăta foarte bine şi în realitate, nu numai în poza care pentru prima oră şi-a câştigat locul şi în buletinul de identitate, dar şi în inima Ilenei. Buletinele de identitate de atunci, de fapt “azvaisul” erau o descriere a persoanei făcute de un funcţionar care se baza doar pe semnalmentele persoanei respective, semnalmente care uneori le puteau fi comune la o sumă de indivizi.
Personalizarea acestor semnalmente se făcea doar la acei care aveau “semne particulare” ce uneori erau jignitoare, deoarece era destul că “le purtai”, nu să ţi le mai faci şi publice. Aceste “pretenţii” la noile buletine la care se ataşa fotografia, această găselniţă proaspătă, te ferea de dezbrăcare pentru “aflarea” semnelor particulare pe corp. În timp ce unii pe fronturi reuşeau să păcălească în diferite feluri moartea, Kosma s-a specializat în varii meserii devenind unul dintre oamenii de bază, nu numai la Fabrica de pe Valea Mare, ci la toate motoarele cu aburi şi cazane sub presiune şi transmitere de putere din Valea Rodnei. Prin anii antebelici şi în unele cazuri mult mai târziu, forţa propulsoare a unei fabrici şi chiar a locomotivelor era un motor cu abur. La fabrica din Valea Mare, volanţii motorului cu aburi aveau diametre de peste cinci metri şi greutăţi care depăşeau mia de kg. Pe volanţi se monta o curea lată din piele, care transmitea unui arbore lung, calat pe lagăre, mişcarea preluată de la volanţii uriaşi. Pe acest ax lung erau amplasate multe roţi de preluare a mişcării tot cu curele late din piele la toate maşinile care aveau nevoie de forţa acelei mişcări de rotire. Aşa se antrenau: strungurile, polizoarele, gaterule, de fapt orice utilaj. S-a întâmplat că axul de susţinere a volanţilor uriaşi ce transmiteau mişcarea şi forţa motorului cu aburi s-a ovalizat.