După ce au făcut cele necesare în asemenea situaţii, pentru prima oră cei doi, Kosma tatăl şi fiul s-au simţit stingheri pe aceste pământuri, pe care nu le-a mers rău, dar dispariţia liantului şi a dragostei oferite de Melania, cu toate bucuriile ce numai ea le-a putut dărui vieţii sale, parcă i-a luat şi sufletul. După multe “dezbateri” pro şi contra, Kosma senior i-a propus locotenentului Kosma să se căsătorească, să-i facă şi lui un moştenitor, că nu mai poate trăi singur cu bătrâneţile lui. Moara aducea venit îndestulător pentru familia lor. E bine de ştiut că aşa înmormântare cum a avut Melania nu s-a văzut pe aceste meleaguri.
Starea dată de bogăţia adunată i-a propulsat în ierarhie, nu numai în cea a satului, dar şi a comunităţii săseşti din Bistriţa. Apoi să ai un fiu de însurat, bogat, frumos şi ofiţer, a adus aproape toată săsimea din Bistriţă şi chiar de pe Valea Rodnei la înmormântarea Melaniei. Aici erau toţi saşi care aveau fete de măritat, fete pentru care locotenentul Kosma era o partidă excelentă. La pomană s-au făcut multe apropouri, dar Kosma bătrânul era detaşat de ele, iar locotenentul, nediscutând nimic cu tatăl-său nu îndrăznea să abordeze această temă în asemenea ocazie neprielnică. O săptămână au tot discutat despre căsătoria lui Kosma junior. Tatăl lui, omul care a cunoscut dragostea Melaniei, acum nici nu vroia să audă ca fiul lui să se căsătorească cu o săsoaică, cu toate că în familia lor nu mai era nici o parte femeiască nemţoaică ce să poată menţine tradiţia şi educaţia germană şi aici.
Pe Valea Bârgaielor, în Prundul Bârgăului şi chiar în Susenii Bârgăului, numele de persoane, în marea lor majoritate erau cromatice. Erau familii ce aveau numele de: Albu, Negru, Roş, Galben şi altele. Unul dintre Galbeni avea o fiică, Anisia, foarte frumoasă, era de măritat şi avea de zestre şi 150 ha de pădure. Vater Kosma nu era sigur dacă o vedea şi pe Anisia sau numai pădurea care era în zestrea ei. Înţelegerea s-a făcut repede şi căsătoria tot aşa. Când a plecat la cazarmă, Anisia i-a spus că ar putea să fie gravidă. Lucru care i-a bucurat pe toţi. Dar”mişcarea” aceasta a lui Vater Kosma, de a-şi căsători fiul c-o româncă, l-a îndepărtat de comunitatea săsească, comunitate care la considerat ca pe un fiu al ei, sau ca pe un frate. Acum era un trădător care nu şi-a căsătorit fiul c-o soră, o săsoaică. În urma acestei alianţe cu “alţii” s-au hotărât şi l-au repudiat din sânul comunităţii săseşti din Bistriţa. Pe Kosma senior nu l-au impresionat “lătrăturile” acestea. El îşi ştia rostul. Apoi, poate că a simţit, dar atât a mai trăit până şi-a văzut prima nepoată, pe Florica şi se pare că a murit împăcat cu el însăşi, cu familia şi mai puţin cu comunitatea săsească. Locotenentul Kosma s-a demobilizat şi a venit să se ocupe de afacerea familiei. Peste încă un an, Anisia i-a făcut un fiu pe care, vă imaginaţi, îl chema tot Kosma. Familia era din nou întregită şi au început să curgă comenzi pentru hârtie, chiar şi din armată. Ponderea o avea hârtia cerată, dar multe alte sortimente erau solicitate. Preţurile creşteau şi afacerea prospera nesperat. Dar creştea şi invidia conaţionalilor saşi. Aşa s-a trezit Kosma cu un ordin de mobilizare la război. Era răzbunarea pe care i-au pregătit-o “ai lui”, deoarece “nu s-a dat de ginere” lor. Atunci n-au ştiut că momentul acela a fost apogeul familiei.

În patru luni a sosit înştiinţare cu chenar negru. “Locotenentul Kosma a murit la datorie pe câmpul onoarei”. După acest nefericit anunţ mortuar, nici viaţa Anisiei n-a mai fost aceeaşi. Nimic nu-i mergea cum trebuie, or treburile morii trebuiau conduse de un bărbat…care nu mai era. Într-o zi, mergând la râu să spele ceva hăinuţe d-ale copiilor, a alunecat, a căzut în apă şi s-a înecat. Copiii rămaşi fără părinţi au fost luaţi de fratele Anisiei, care era bolnav de inimă. Într-o dimineaţă, dorind să facă focul în sobă, a suflat să se aprindă focul. Aşa l-au găsit cei care l-au căutat, răsturnat pe-o parte şi fără de viaţă. Copiii nu mai aveau alte rude. O familie “miloasă” din Susenii Bârgăului, a lui Albu, şi-a luat în faţa primarului responsabilitatea de a creşte copiii neamţului. După ce au reuşit întocmirea actelor oficiale de tutelă şi responsabilităţi tutelare, au preluat întreaga avere a copiilor. După ce i-au deposedat de avere, pe băiat l-au dus la orfelinatul din Câmpia Turzii şi pe fetiţă au dat-o de servitoare unei familii mai înstărite din Bistriţa.
Viaţa dusă de cei doi copii bogaţi cărora le-au uzurpat străinii averile a fost neînchipuit de grea şi numai viaţă nu s-a putut numi. A fost aşa de odioasă ca şi cei care le-au luat toate drepturile şi bogăţia. Fetiţa a fost “crescută”cum nimeni nu şi-ar dori să-i fie crescute nici animalele, nu copiii. Dar Căile Domnului sunt multe şi trebuie să ne bucurăm de mila LUI.
Băiatul, după tratamentele inumane la care a fost supus de acei care trăiau îndestulător de pe urma lor, s-a încrâncenat între atâtea bătăi şi flămânziri. Personalul care deservea orfelinatul în acele timpuri era sub orice critică. Metodele de “lucru şi educaţie”expuse de Dickens s-au dovedit îngereşti faţă de cele practicate de “cadrele de specialitate” de aici. Copiii nu erau consideraţi oameni şi de aici plecau toate. Culmea este că aceste abrutizări ale copiilor din orfelinate, din orice parte de lume erau, pe tot globul acesta, cu mici diferenţieri erau aceleaşi în orice perioadă de timp. Tristeţea mare este dovedită că şi în orfelinatele din zilele noastre viaţa micilor pensionari este la fel de crudă. Ultimele dezvăluiri ale presei libere de după revoluţie ne spun că acele persoane ”miloase” care au în grijă copii orfani, n-au reuşit nici acum să-şi stăpânească tendinţele de hoţi care fură hrana unor copii de care nimeni nu se mai interesează, şi-şi permit să facă experienţe, să se creadă Dumnezei pe vieţile acestor pui ai nimănui. Se pare că acest lucru este general în lume. Dacă nu ai pe nimeni să te protejeze, toţi caută să se descotorosească de tine şi, nu prin metode umane, ci prin cele mai aberante şi mârşave procedee. Copiii orfelinatului din Câmpia Turzii, nu că n-au mâncat, ei nici n-au văzut laptele de vacă ani întregi. S-a făcut un singur film american unde aceşti copii erau priviţi ca orice copil, dar cred că în marea lor ”dragoste” pentru democraţie, americanii au ţinut să dea o lecţie lumii, probabil, despre modul cum trebuia să fie aceste orfelinate.

De fapt, nu era chiar vorba de “lecţie”, deoarece locul unde era amplasat orfelinatul semăna cu Bocicoiul nostru, copiii erau aproape de ocean, dar nu l-au văzut în veci şi casa lor era amplasată undeva care s-ar traduce pe româneşte cu ”unde a dus mutul iapa”. Dar sufletul pus în munca lor de cadre medicale şi didactice era la superlativ, cu toate că şicanările veneau din exteriorul orfelinatului. De la şefii care “implantau” personalul. M-am uitat şi nu-mi venea să cred că a rămas cineva pe lume de pe vremea Falansterului lui Diamant, că nu semăna cu nimic din cele ştiute şi citite. La orfelinatul din Câmpia Turzii, carcera era în mijlocul curţii şi, după câte se cunoaşte, uneori copiii, sub un pretext sau altul, nu erau lăsaţi să mănânce. Carcera n-a fost niciodată goală, întotdeauna s-a aflat un elev care trebuia bătut şi dat exemplu celorlalţi. Ce înseamnă o bătaie cu biciul ud şi apoi o săptămână de carceră în baraca de scândură din curte la minus douăzeci de grade este imposibil de gândit, dar aceste lucruri erau experimentate pe copii care arătau puţin altfel ca cei de la Bikenau, deoarece erau obligaţi şi iarna să se spele în… Arieş. Puţini dintre ei au scăpat fără TBC dar, nu şi Kosma. El nu era printre aceia. La aceşti copii deseori confundai salutul cu tusa care îi chinuia continuu, în schimb vocile lor pierite, se auzeau rar de tot. Aceste caricaturi umane erau cei mai buni meseriaşi dintre toţi copiii care făceau Şcoala de Arte şi Meserii, chiar din oraş. În acea şcoală orfanii şi-au dat seama că este primul loc unde ei îşi puteau impune superioritatea în faţa tuturor. Trist era că ei au înţeles să lupte pentru drepturi, prin ceea ce puteau face, prin produsele executate, ei nu îşi înglobau numai competenţa dusă la perfecţiune, ci şi ura strânsă în sufleţelele lor în urma inumanelor tratamente. Lucrurile pe care le făceau, de-o calitate şi utilitate mare societăţii, erau considerate ca răzbunarea lor pe societatea în care s-au născut, dar care a uitat să le ofere şi drepturile umane.
Pe toţi cei “crescuţi” la orfelinatul din Câmpia Turzii îi cunoşteam din depărtare. Ţinuta lor era ori inabordabilă, ori ocolitoare, deoarece nimeni nu i-a învăţat, modul de comportare a unui om normal. Ei ştiau doar ceea ce s-au “străduit cadrele” de la orfelinat să-i înveţe şi puteţi să credeţi că ei n-au avut niciodată preocuparea să le arunce stigmatul orfelinatului de pe ei. I-au învăţat numai să urască şi numai asta ştiau. Nu cunoşteau IUBIREA sub nici un aspect şi nici că iubirea de fapt, este esenţa vieţii.
Kosma a ajuns la vârsta la care trebuia să părăsească orfelinatul. Era major şi terminase Şcoala de arte şi meserii din oraş. Era considerat bărbat. Şcoala a terminat-o printre cei mai buni, fiind recunoscut că era unul dintre cei mai buni meseriaşi universal-mecanici produs de acea şcoală. L-au repartizat la o Fabrică de cherestea din Gara Rodna unde făcea întreţinerea şi reparaţiile la cazanele, motoarelor cu aburi, a joagărelor şi a circularelor. Acolo a întâlnit şi alţi oameni, şi alţi meseriaşi, faţă de care el se purta cu mare reţinere, aproape ca un duşman şi tot timpul bănuitor. Între ceilalţi muncitori erau şi doi meseriaşi de vârstă apropiată lui, cărora sora lor le aducea zi de zi prânzul. Privirile lui Kosma către fata respectivă, care se pare că i-a atras atenţia, erau numai pe sub sprâncene.