Acum, în casa luată pe o chirie modică casă ce se afla în Bistriţa, foarte aproape de Şugălete, erau, la rândul lor, vizitaţi de oamenii importanţi ai cetăţii şi credeţi-mă că nimeni nu venea cu mâna goală, aşa că nimeni n-a ştiut niciodată când familia lui Gross Papa a trecut de acele momente de sărăcie lucie, “foarte aproape de fundul sacului”, sac în care s-au aflat cândva puţinele economii cu care au sosit din Germania. Toţi îi rugau să le promită că le vor întoarce vizita şi ei făceau acest lucru cu plăcere şi aproape întotdeauna în birja cu care se deplasau se afla şi o ladă cu scule de intervenţie. Ce s-a schimbat în viaţa lor faţă de primele vizite făcute la conaţionali era că acum îşi putea duce şi nepotul şi nora cu ei, prilej de mândrie a bătrânului “topitor de hârtie”. Îşi aducea aminte că au sosit la Bistriţa toamna. A trecut un ciclu de anotimpuri şi se puteau mândri că s-au integrat bine între vechii conaţionali, în comunitatea săsească din Bistriţa, inclusiv copilul la şcoală. Acum i-a alduit Domnul cu un trai tihnit, îndestulat, erau doriţi de musafiri în orice casă din Bistriţa sau împrejurimi, erau respectaţi. De aceea au rămas surprinşi, când într-o seară de toamnă târzie, parcă mai tihnită ca altele, bună de derulat poveşti, Gross Papa, după masa de seară, a început a zice:
– Dragii mei, se pare că orice pe lumea acesta are un sfârşit. Se pare că şi viaţa mea se apropie de capăt, de aceea ultima mea mişcare este să iau un împrumut mai mare ca să cumpărăm atât acţiuni la Moara de hârtie din Prundul Bârgăului, cât şi 150ha de pădure cu care vom produce hârtie de calitate, hârtie pe care noi o vom face, şi evident că tot noi o vom vinde, dar după perceptele de noi impuse. Fiul său şi nora, ba şi Kosmuc îl ascultau cu gurile căscate. Nu mai bănuiau că un om la vârsta lui Gross Papa, un hodorog cum l-ar cataloga cu uşurinţă unii şi după cum a început discuţia, chiar şi fiul lui, să mai fie capabil, să facă afaceri şi să gândească şi cum să le “ducă” cu bine la sfârşit, în forma dată.
– Vater(tată), de unde să împrumutăm bani?
– Mâine mergem la Krauss. El este bucuros să-mi împrumute banii de care avem nevoie. De fapt: pot să-ţi spun că am mai multe oferte, dar aceasta este cea mai grozavă. Nu ne pretinde nici o dobândă, doar din când în când puţină asistenţă tehnică la noile utilaje, atâta timp până va pricepe cum să le întreţină băiatul acela tânăr, care este mecanicul lui, dar el vrea să-l învăţăm să se poarte aşa cu maşinile lui cum ne-am purtat noi cu ele. Împrumutul trebuie să i-l rambursăm în 10 ani, de aceea trebuie să vii cu mine. Eu îţi fac împrumutul şi cumpăr acţiunile morii, iar tu vei înapoia banii şi vei conduce fabrica noastră, afacerea familiei noastre mai departe. Asta-i tot ce vă pot oferi. Ştiu că nu e mult, dar cu timpul şi cu cunoştinţele pe care le am, le avem, vom putea dezvolta o afacere prosperă.
Gross Papa, bătrânul neamţ, s-a ridicat de la masă cu sentimentul omului care n-a trăit degeaba şi le-a jalonat rostul vieţii şi urmaşilor.

Toată noaptea cei doi soţi au şuşotit şi giugiulit, făcând planuri în care ei erau eroii vieţii. Bucuria lor era mare. Au ajuns aici cu …nimic ar putea spune, doar cu cunoştinţele de meşter ale tatălui său, iar, începând cu ziua de mâine, vor fii patroni, vor intra în clasa de mijloc, adică între acei oameni pe lângă care nu treci fără să-i saluţi, fără să schimbi câteva vorbe de complezenţă şi ne aparat îţi scoţi pălăria în faţa lor. Apoi, dacă vor ajunge să dobândească avere, copilul lor va face ne aparat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta, poziţie socială căreia toate uşile îi sunt deschise. Aşa este frumos să trăieşti, aşa mai merită să trăieşti şi ei, ca doi porumbei, n-au uitat să se iubească toată noaptea din plin
Moara de Hârtie din Prundul Bârgăului, că în ea şi-au băgat banii, era într-o stare bună, dar maşinile erau cam “obosite”. Gross Papa a inspectat toate maşinile, toate colţurile halelor, depozitelor, rampele, magaziile. Cu toate că la preluări an gros nu se face inventarul, el a sărit peste asta şi a inspectat totul. Timp de o săptămână n-a mai discutat cu nimeni, a întocmit schiţe, planuri şi tot ce se mai putea face ca Fabrica lor de hârtie să fie cel puţin la nivelul celor din Germania. Cu poştalionul a comandat de la vânzătorii lui cunoscuţi din Germania materiale şi puţine piese şi scule cu care dorea să pornească fabrica în noua ei viaţă. Apoi, ca şi cum el ar vinde-o, şi-a luat feciorul şi nepotul, cu hârtiile în mână le dădea explicaţii, susţinea logica explicaţiilor şi propunea îndreptări acolo unde erau necesare. Se pare că după aceste ultime precizări şi intenţii de schimbare şi Kosma, fiul său, putea da examen de meşter, dar aici nu avea cui. Examenul lui de Meşter va fi mai greu datorită faptului că tot ce va susţine şi face se va oglindi în hârtia pe care o vor prelucra ei, strădanie care-i va aduce ori belşugul ori falimentul. Şi-au luat o casă în apropierea Morii de unde se puteau supraveghea operaţiile ce se desfăşurau în jurul morii. Kosma era aşa de prins de ultimele indicaţii de la tatăl lui, că nu de puţine ori fără dorinţă expresă “sărea” peste mese. Obiceiul nevestelor de meseriaş era să ducă dânsele prânzul bărbaţilor, ocazie cu care reuşeau să mănânce împreună membrii familiilor. Melania nu ştia dacă acest lucru se poate face şi dacă “omul ei” este patron. Cât a fost numai meseriaş şi ea îi ducea prânzul lui Kosma. Dacă a văzut că tot întârzie, şi-a reluat rolul de nevastă de meseriaş. Decât să-şi flămânzească soţul, mai bine-i ducea ea prânzul la fabrică şi aşa reuşeau să stea mai mult timp împreună. Cum prânzeau cei doi soţi tineri pe-o bancă lângă moară, l-au văzut pe Gross Papa în uşă ridicând o mână. Crezând că le urează “poftă bună” au răspuns la bineţe şi şi-au văzut de mâncare. Kosma era în criză de timp. După ce-au prânzit, Melania s-a întors cu sufertaşul. Ajungând în uşă l-a văzut pe bătrânul vultur căzut. L-a luat de jos şi l-a aşezat pe pat. Atunci a observat că nu mai suflă. L-a strigat pe Kosma şi au început a face cele de cuviinţă pentru a-l înmormânta. “Maurul şi-a făcut datoria, maurul a plecat”. Cât de mult se potrivesc aceste vorbe ale lui Shakespeare cu viaţa bătrânului Vultur! A murit liniştit. Şi misiunea lui a fost îndeplinită.

Cu toate că pe bârgaie ponderea locuitorilor de confesiune ortodoxă era mare, nimeni nu s-a opus ca Gross Papa să fie îngropat în cimitirul satului, deşi ştiau că omul a fost de religie luterană, protestant. Kosma senior văzuse în alte locuri şi chiar şi în Bistriţa că cimitirele aveau amplasamente strict marcate pe confesiuni. Aici, oamenii aceştia, erau pur şi simplu… oameni. De acum toate problemele erau pe “spatele” lui. Fabrica “lor” îi consuma tot timpul. Nu de puţine ori simţea nevoia unor confesiuni cu nişte oameni cărora să i poată spune ofurile, şi mai ales acele lucruri pe care nu le poţi spune tuturor. S-a apropiat mai mult de Melania după moartea lui Gross Papa şi această ataşare şi iubire de nevastă începea din nou să “rodească”. L-a bucurat mult această turnură a lucrurilor deoarece deschidea un alt front de discuţii, mai tandre, mai visătoare, mai fără lucrurile care se repetau la nesfârşit în producţia de hârtie de la moară. Acum şi acumulările lor, strânsura primea legitimitate, vor avea doi copii, vor avea cui lăsa averea destul de bună pe care au dobândit-o după returnarea împrumutului lui Krauss căruia, ca mulţumire, i-a făcut cadou un murg de tracţiune adus special din Germania dintre renumiţii cai grei care nu se încurcau să tragă căruţa încărcată cu o tonă de materiale. Poate că aşa era bine să procedeze cu recunoştinţă, poate că, aşa cum a făcut Gross Papa, nu şi-a uitat niciodată furnizorii din Germania şi nici oamenii de care s-a ajutat şi nu pregeta a face unele cadouri, cunoscut fiind că micile atenţii şi vizitele întreţin bunele relaţii. În alte planuri aceste relaţii le mai cimenta şi Melania, care făcea dese schimburi de reţete, de alimente gătite ce se bucurau de atenţii deosebite printre”băştinaşii” de aici. Poate că nu s-ar fi bucurat îndeajuns dacă munca, ce acum îl solicita continuu, motiv să preţuiască mai mult zilele când erau sărbători. Sărbătoreau cu tot sufletul, lăsând toate gândurile deoparte. Acum a făcut un tur de “cunoştinţe” spunând tuturor ce bucurie îi hărăzea Dumnezeu familiei sale, când şi el, Kosma, se apropia de cinzeci de ani. Poate că nu s-ar fi bucurat atât, dar Kosma junior crescuse şi era deja în mult dorita cazarmă din Buda, cum pe vremuri Kosma doar a visat. Îşi dorea acest copil, fiindcă omul se simte pustiu într-o casă unde nu se aud voci de copil. Apoi vremurile au început să se tulbure. Le sosea tot mai greu acidul sulfuric. Acesta avea acum alte valenţe pe pieţe. Era oprit de armatele Europei pentru fabricarea prafului de puşcă care se cerea mai mult ca niciodată. S-a trecut în secolul XX şi Marile Puteri doreau o reîmpărţire a lumii. Erau în căutare de noi pieţe de desfacere, noi pământuri, noi averi. Lumea toată se înarma. Acum îi părea sincer rău lui Kosma, că şi-a trimis fiul să se facă ofiţer. Fiul lui era într-o cazarmă îndepărtată, cu gradul de locotenent. Abia trecuse de treizeci de ani. Kosma senior l-a chemat să vină acasă, să stea cu ei. N-a venit atunci. A venit doar când i-a trimis vorbă că mamă-sa, Melania, a murit la naşterea fetiţei, a surorii sale. Odată cu ea a murit şi sora lui şi dorea să se întoarcă la rosturile lor. Nimeni nu putea şti în ce direcţie vor evolua lucrurile în acest Imperiu.