Gross Papa stătea pe şubreda-i bancă de lemn, făcută de bunicul bunicului său şi la care nimeni n-a mai încercat măcar să mai pună ori să mai repare ceva, s-o consolideze. De ani buni parcă a uitat lumea de ea, de aceea acum trebuia să te aşezi cu grijă, să nu se urnească sub propria greutate. Nu numai banca, nici gardurile, nici chiar coteţele animalelor, nici bandurii casei, ce să mai spunem de scândurile cu care au ştablonit cândva casa, toate erau îmbătrânite, roase de vremi. Pe ici, pe dincoace, un ochi mai atent, putea “găsi” în anumite spaţii, locuri prin care să vadă în pod printre rosturile sau găurile dintre scânduri. Familia lor, altădată meseriaşi de excepţie care aveau renume în tot Landul, ba chiar şi în ţară, “topitori” de hârtie din tată în fiu, membri de frunte ai breslei şi ai obştii, erau acum faliţi şi se aflau printre acei meşteşugari pe care soarta-i împinge să dispară. Pe aici nu se mai cerea hârtie. Topitoriile de hârtie se închid unele după altele. Părinţii lui, la vremea lor, au fost chemaţi să meargă-n Transilvania. Dar el, încăpăţinat ca un catâr, nici nu a vrut să audă despre aşa ceva. Cum să părăsească el locurile unde îşi odihneau oasele bunii şi străbunii lui? Dar azi problema lor era mai gravă. S-au întors vremurile. Acum trebuia să le plângă de milă celor vii, morţii mai puteau aştepta. Îndoiala nesiguranţei îi sfredelea sufletul continuu. Ce le-ar putea oferi mai mult un loc străin, îndepărtat, necunoscut. Ar putea avea “acolo” mai mult decât aveau sau, mai bine zis, n-aveau ei aici. Ce era acea tentantă Transilvanie aşezată dincolo de pădurile dese ale Carpaţilor?
Arhiva pentru April 5th, 2009
Cu toate că nimeni dintre cunoscuţii lor n-a fost niciodată pe acolo, veştile veneau şi auzeau multe lucruri tentante despre pământurile cu adevărat primitoare ale acelor locuri, care acum erau casă bună multor dintre conaţionali. Pe el, ce îl durea că nici unul dintre cei plecaţi nu era “format” topitor de hârtie şi atunci chiar ştirile bune le primea cu reticenţă. Au plecat mulţi mineri, butnarii, armurieri, dar nici unul topitor de hârtie. Cum se descurcau ei acolo, nu credea el sută la sută că aşa stăteau treburile. Şi totuşi ce să mai faci când aici deja nu mai era nimic de lucru. Şansele erau nule pentru multă vreme de aici încolo. Chiar dacă nu doreai să pleci, n-ai mai fi avut din ce trăi. Jolan, iubita sa soţie, s-a stins în sărăcia în care trăiesc deja de mulţi ani. El “a ajuns” la greutatea pe care a avut-o înainte de armată. Nimic nu mai putea să se schimbe în bine. N-avea rost să mai aştepte ca viitorul imediat să-i dea o şansă, care nu se mai iveşte, familiei sale. Ce altceva a rămas de făcut, decât să-i spună lui Kosma, fiului său, să decidă ziua în care vor dori să plece, până mai au cu ce şi sănătatea încă-i mai permite. Era cert că trebuie să părăsească aceste locuri care… ce rost mai are să vorbim când toată lumea ştie ce înseamnă pentru fiecare înstrăinat locurile natale şi ruinarea sufletului prin abandonarea acelor locuri care până atunci erau totul pentru el? Electricitatea a luat avânt în toată Europa, a adus multe locuri de muncă milioanelor de oameni, dar se pare că în domeniul lor, aici în Germania, momentan, în ultimii ani, topitoriile de hârtie, manufacturile de hârtie, pierdeau teren, erau pe cale de desfiinţare. Cancelariile şi-au pus ordine în arhive, documente şi consumau raţional din ce în ce mai puţină hârtie. Când s-au tradus Bibliile în limbile popoarelor a fost o explozie a cererii de hârtie, acum şi moda aceasta s-a pierdut. Să se apuce de “altceva”, la vârsta lui, nu se mai punea problema. Aici era cineva în această ocupaţie, învăţarea unei noi profesii, o nouă umilire…dar de câte ori poate fi umilit un om…şi…până la ce vârstă… Avea el o ştire mai neoficială că traducerile şi multiplicările Cărţii Sfinte în Est, de abia acum luau avânt. Dacă aceste zvonuri ar fi adevărate, familia lui şi a altora ar putea fi salvate. Poate chiar meseria lui, păstrată cu sfinţenie de familia lor, ar mai dăinui mult şi bine. Dar chiar dacă n-ar fi adevărate toate aceste zvonuri, noile stări de după 1848 cereau multe documente în acea parte de lume unde pământurile se confiscau şi se cedau după fiecare revoluţie, după fiecare schimbare de ordine şi mulţi doreau ieşirea din devălmăşie. Pe Gross Papa(tata mare-bunicul) nu-l interesau sufleteşte frământările pământenilor de acolo, dar prin ceea ce auzea se confirma că, în acea parte de lume, cererea de hârtie era în creştere şi acolo bănuia că ar fi poate singurul loc unde ar putea prospera din nou familia lui. Dar cum să meargă el, ce ar mai putea face după ce o viaţă şi-a ars plămânii în aburii de vitriol? Acolo i-ar trebui o altă viaţă. Una sănătoasă, tânără nu ceea ce a mai rămas din el, umbra lui. Şi dacă el nu pleacă, fiul său, familia fiului său nici nu concepe să plece fără el. Şi atunci spiţa lor, neamul lor se va stinge. Gross papa se zbătea cu gândurile sale.
Aici nu mai au pe nimeni, doar oasele bunilor ce-au apus demult lăsându-i în bunurile şi agoniseala lor de-o viaţă, strânsură care le-a prins bine… I-a susţinut pe ei şi neamul lor, dar acum s-a subţiat enorm de mult, de când a început criza aceasta. Un singur gând îl mai consola. Dacă s-a hotărât să plece Prinţul de Hohenzollern, dacă Majestatea Sa a acceptat România ca principat, nu poate fi aşa de rău acolo şi exista nădejdea că poate Excelenţa Sa se va mai interesa şi de ei, de acei urgisiţi de soartă, care, ca şi el, au îndrăznit să caute o viaţă mai bună, o viaţă mai prosperă în alt capăt de lume În definitiv este şi prinţul lor, al germanilor, nu numai al românilor. Din câte a aflat de la alţii care şi-au îndreptat paşii către acele meleaguri, oamenii de acolo sunt binevoitori, dornici de a învăţa lucruri bune, sunt receptivi la lucruri noi, sunt oameni cu bun simţ…atunci…
Convoiul cu care au plecat spre „pământurile făgăduinţei”, cei care mai constituiau familia lui Gross Papa, era mai mult o caravană a sărăciei. Cu toate acestea, ei aveau toate sculele de care aveau nevoie pentru a-şi putea câştiga cele necesare traiului zilnic. Cele profesionale erau ireproşabil întreţinute şi dintre cele mai performante. Spiritul german nu se dezminţea nici în familia lor. Cu multe peripeţii şi întâmplări mai mult sau mai puţin scontate, au ajuns la Bistriţa. Poate că nici lor nu le-a fost uşor drumul spre… ce urma să fie, dar sigur înaintaşilor lor le-a fost şi mai greu cu câteva sute de ani înainte de plecarea lor, când oamenii îi priveau cu ostilitate pe “musafiri” pe unde treceau. Acum parcă lumea s-a obişnuit şi cu felul acesta de oameni ce-şi părăsesc vatra străbună în căutarea unui loc mai propice traiului. Cu gândurile acestea se apropiau, de Cetatea Bistriţei. Gross Papa, moţăind în căruţă ca să-i treacă timpul mai repede sau poate să-şi alunge din priviri nostalgia care-şi făcea efectul, desfăşurându-şi etapele vieţii, amintirile, realizările, dar şi iubirile de care a avut parte. Era mulţumit de “oferta” vieţii făcută de Mântuitor pentru el. Din ceea ce ştia de la bunii lui, de la părinţii săi, pe toţi bărbaţii din familia lor, mai devreme sau mai târziu viaţa îi obliga la un examen major, examen care s-a dovedit şi se dovedea că nu poate fi trecut de altcineva dintre cei care-i înconjoară sau dintre cei cu care muncesc.. Cu gândul la această încercare a vieţii el, care a ajuns la vârsta asta când numărarea anilor îşi pierde rostul, era sigur că probabil „cumpăna” s-a înţepenit ori s-a pierdut, altfel cum se explică că până acum încă n-a venit. Este vorba de faptul că nu s-a “prezentat” până când ar mai fi putut şi el să poată “răspunde” acelui examen. Acu la ce probe de viaţă ar mai putea răzbi, el, cel ajuns umbra bărbatului de altădată.