Oamenii s-au uitat unii la alţi şi i-au zis:”de ce nu? Poftim”. “Mina asta, baia, are ferestre?” Râsul a fost pe măsura întrebării şi din această poveste numele lui Libiceanu (care şi el era o poreclă) a devenit ARE BAIA FERESTRE?.
Toate aceste persoane care au lucrat în minele noastre mai mult de silă decât de bunăvoie au făcut şi ei vechime, după care au avut o pensie. Dar minele, dragă Gheorghe, sunt moştenirea noastră din moşi strămoşi, dacă aşa stau lucrurile cine trebuie să lucreze în ele, cine trebuie să aibă grijă de ele şi la rândul lor să le pregătească pentru fii şi nepoţii noştri, dacă nu noi? Aştepţi să-ţi facă treaba alţii şi să ţi-o servească ţie pe tavă? Cred că acum îţi dai seama singur care-i greşeala ta, Gheorghe!
Aşa era atunci. Acum mineritul trece prin mari dificultăţi care însumează tot ce poate fi mai dezavantajos pentru această latură economică cu perspective certe de desfiinţare a unei activităţi care durează pe aceste meleaguri de milenii. Pâinea acestor slujbaşi nevăzuţi, a acestor spiriduşi ai adâncurilor care scoteau aurul la lumină, ar putea deveni mai neagră sau poate să dispară pentru totdeauna. Depinde de mintea acelor care-şi arogă drepturile de conducători, ce vor mai conduce în această zonă X, zonă cu impact nu numai social, ci şi internaţional.
Citind cele scrise până aici, însumarea necazurilor care trec peste oameni, peste foarte mulţi oameni, nu de puţine ori ne gândim de ce-i lumea aşa? Dacă în multe lungimi de vieţi înşiruite am încerca s-o facem mai bună? Cu toţii avem partea noastră de vină, deoarece scrie clar în biblie că credinţa, de fapt, este numai dragoste. Pe câţi am reuşit să iubim fără a fi invidioşi. Pe câţi i-am iubit, fără a ne gândi :”cu ce ne alegem noi din asta?”, pe câţi i-am iubit numai pentru că există. Ştiam doar că ei poartă faţa Domnului de aceea ar fi trebuit să ne bucurăm ori de câte ori vedeam o fiinţă omenească, pentru că ştiam deja acest lucru? Se pare că încercările noastre de a ne comporta aşa sunt puţine. Şi ce s-ar putea dovedi, este n-am “iubit”, ci numai am vânat locul unde am putea avea satisfacţii, interese şi plăceri. Cui trebuie să reclamăm că acei care încercau să ne spună aceste lucruri n-au reuşit să fie destul de convingători ? De fapt, fiecare în parte nici nu crede că şi lui i s-ar putea întâmpla unele lucruri, de care a auzit că altora li s-au întâmplat deja. Dacă pe noi nu ne lezau, deveneam indiferenţi faţă de aproapele nostru, pe care ar fi trebuit să-l iubim fără profit şi fără condiţionare şi să-l ajutăm. Ne pare rău? Nu cred, deoarece niciodată nu ne-am pus întrebarea cât de “adâncă” este credinţa în care trăim. Ne-am mulţumit cu mimarea, cu superficialitatea, în chiar crezul nostru. Atunci încă nu eram siguri că cine n-are crez, nimic nu are. Se pare că asta am devenit. O fi suficientă această postură pentru un om ? Dacă am ajuns aici, acei ce sunt îndrituiţi să ne diriguiască ne pot preciza de ce n-am putut fi convinşi de aceste adevăruri? Dar acum suntem suficient de convinşi de ce ar trebui să realizăm în această viaţă? Nu va trece mult până când vom da socoteală în cealaltă viaţă, dar care deocamdată nu ne impresionează, putând ca în atâtea rânduri să amânăm acest fel de gândire pentru când a “veni momentul celelalte vieţi”.

Şi atunci mai mult ca sigur ne vom “descurca” oarecum, doar n-om fi mai proşti ca alţii! V-a plăcut raţionamentul după care v-aţi ghidat viaţa? Atunci, cum de v-aţi dat seama că nu aşa ar fi trebuit să fie? Şi acum ce indicaţii aşteptaţi ca să vă schimbaţi comportamentul şi optica vieţii? Vă lipseşte curajul! O să-l aveţi cândva? Fiţi siguri că, dacă puneţi aşa întrebarea, nu-l veţi avea niciodată! Alunecarea pe o pantă începe încet, apoi se accelerează, ca, în final nimeni să nu fie capabil să mai frâneze acea alunecare. Aşa sunt şi compromisurile în viaţă. Încep cu un lucru nevinovat, cu o minciună mică, nevinovată, cu alta, după care nu mai putem ieşi dintre minciuni şi nimeni nu te va mai putea scoate. FIECARE ESTE STĂPÂNUL VIEŢII SALE. ŞI O FOLOSEŞTE SAU ŞI-O PUNE ÎN SLUJBA CUIVA CÂND CREDE!
Aceste gânduri mi-au fost retezate de aburul care aducea o aromă de cafea dinspre bucătărie. Nu pot să-mi dau seama de unde am primit această sensibilitate pentru cafea, eu, care am băut prima cafea la peste treizeci de ani şi cafeaua aceea era un ceai prelungit. Am făcut cunoştinţă cu acel fel de cafea în Cluj, la o rubedenie, unde m-am cazat în perioada cât am făcut un curs de perfecţionare. Pe atunci Clujul era renumit prin modul de preparare al cafelei. Exista chiar un fel de rând la unele cofetării, deoarece cafeaua acolo se servea pe jetoane. Un alt oraş unde se putea consuma o cafea bună în Ardeal era Baia Mare. Ca “specialităţi”, cafeaua se servea “scurtă” sau “lungă”. În acele vremuri trebuia precizat “ce fel” de cafea doreai. În Dej, fără acea precizare de care v-am pomenit, am primit o ceaşcă de 250g de cafea,”lungă”. Unul dintre consumatori a întrebat:”Primim şi pâine?”.Deci “m-am văzut” cu cafeaua destul de târziu, într-o perioadă când funcţionam ca asesor la Tribunalul Judeţean. Pe atunci, pentru prevenirea acestor acte antisociale, Tribunalul se deplasa să judece în localităţile unde se petreceau crime. Tocmai era de judecat o crimă la Vişeu. Misiunea completului de judecată pentru judecarea acelui caz “la locul faptei” era considerată a fi şi un proces de influenţare a populaţiei. Pentru prevenirea infracţionalităţii şi a unor fapte antisociale, în asemenea “acţiuni”erau cuplate şi alte organe. Aşa că deplasarea Comandantului de Miliţie din Sighet în întâmpinarea noastră, a completului de judecată, era considerată un gest de curtoazie şi compensare, dânşii participând la asemenea acţiuni, ca la o activitate proprie, de influenţare a maselor de oameni în combaterea stării infracţionale. Comandantul miliţiei de atunci, din Sighetu Marmaţiei, era un maior care cunoştea pe aproape toţi membrii completului de judecată. Ne-a rugat să mergem la o cafea, să mai schimbăm câteva cuvinte. Am intrat într-o cofetărie, în care, ca şi în alte părţi, era frig. Ne-am aşezat la masă şi maiorul, Comandantul miliţiei, s-a dus să comande cafelele. În local era destul de slabă lumina. M-am aşezat mai aproape de tejghea şi am auzit discuţia purtată de maior cu barmana:

– Domnişoară, te rog, serveşte-ne cu şapte cafele. Barmana care se întreţinea cu “un oarecine” îi spune:
– N-avem curent. (era vremea când lui Ceauşescu i-a venit ideea să întrerupă curentul din jumătate în jumătate de oră, dar n-am ştiut niciodată pentru cât timp se face întreruperea)Maiorul de miliţie vine la masă ca plouat şi se scuză pentru neplăcutul incident. Noi ne-am ridicat şi destul de încet ne îndreptam spre uşă. La o masă, câţiva tineri cu pletele până pe umăr şi cu o îmbrăcăminte destul de neîngrijită , sorbeau ceva. Maiorul se întoarce la bar ca ars:
– Fătucă, pletoşii aceia ce servesc? Între timp noi ieşisem pe uşă.
– Cafea ness.
– Mie nu mi-ai putut da o cafea?
– N-am ştiut că doriţi ness.
– Uite cum facem: până acuma nu m-am ocupat de tine, dar îţi promit că de azi nu te voi mai neglija. Pune tu cafelele acelea şi vezi cum le faci. După ce pleacă oaspeţii mei, o să revin la dumneavoastră . Maiorul, roşu ca sfecla, nu prididea cu explicaţiile şi scuzele cu care încerca să ne facă să uităm micul incident şi să ne reocupăm locurile la mese. N-am avut încotro, am reintrat în localul care între timp a fost privat şi de pletoşi şi am luat loc la masa, care, de această dată, avea o faţă de masă proaspăt scoasă din dulap, cu exact atâtea scaune câţi eram, şi – ciudat – parcă s-au aprins şi becurile. Au sosit cafelele ness…calde. Preşedintele Tribunalului Maramureş de atunci era şi el în acest complet de judecată. Pentru a ieşi din momentul acela bulversat ne-a povăţuit să ne grăbim că suntem în întârziere şi nu vom ajunge la orele zece la Vişeu. Ne-am băut cafelele şi am ieşit precipitaţi, parcă să fugim de penibilul momentelor anterioare. N-am ieşit bine din Sighet că fălcile au început să-mi joace fără nici-o comandă, dar şi fără a putea reacţiona cumva. Cine se uita la mine credea că-mi este frig. Nu pot zice că nu-mi era, dar aceste mişcări necontrolate ale maxilarului erau reacţiile organismului la cafeaua băută. Cafeaua comandată de tovarăşul maior, a fost făcută atât de concentrată de “acea fătucă” că îmi da o stare de exaltare care pornea de la fălcile mele. Poate că acea cafea s-o fi făcut “domnişoara” pentru altcineva şi din greşeală să mă “fi nimerit pe mine, dar fenomenul acesta s-a manifestat numai pe mine, ceilalţi erau „bine merci”. Preşedintele tribunalului văzând cum îmi umblau fălcile ca la turcă, i-a spus şoferului s-o facă la dreapta. Acesta a luat-o pe un drum, cum spun comentatorii de la curse, macadam, pe care n-a fost şi poate nu va fi niciodată asfalt. Nu tare departe era bariera de stat, barieră închisă continuu care era graniţa între noi şi URSS. Ofiţerul grănicer, după ce s-a prezentat, a salutat respectuos pe unul dintre judecători, apoi a ridicat bariera. Am intrat în satul Bocicoi unde exista o şcoală de corecţie pentru minori. Atunci mi-am dat seama cum de-l cunoaşte ofiţerul grănicer pe judecător. Da, a avut dreptate Preşedintele tribunalului. Aici nimeni nu poate să-şi stăpânească lacrimile şi fiecare se străduieşte să şi le înghită. Aici nimeni n-a observat că-mi bat fălcile, deoarece toţi eram la fel de mişcaţi de cele văzute. Nu am stat mult, dar după toate cele văzute la acel orfelinat, nimeni nu şi-a mai adus aminte de păţania mea. Toţi aveau alte gânduri, date de acest loc uitat de lume, cu aceşti copii care erau foarte aproape de stadiul de sălbăticie, deoarece, nu mai vedeau pe nimeni cu anii. Era o stare care ne însoţea pe fiecare şi ne apăsa ca un cer de plumb. Am trecut de priveliştea dezolantă cu copiii nimănui şi nu mi-am dat seama că “jocul maxilarului” s-a oprit. Din acea zi, mi-am propus, chiar dacă se vor mai ivi asemenea ocazii, să nu mai servesc cafele comandate de miliţieni, chiar dacă intenţiile lor sunt lăudabile, aşa cum a fost şi în cazul nostru, pentru că acea cafea a nimerit unde n-a trebuit…