Până ce şefii vor stabili tehnologiile de lucru şi ce materiale ar fi necesare încorporării la susţinerea proaspetei prăbuşiri, personalul de execuţie, minerii, au profitat de pauză să-şi mai pună burta la cale şi, dacă se poate, să nu scape această ocazie de-a mai bârfi (Opinia publică de Baranga), de luare “în balon” şi cine ştie alte “blândeţuri” obişnuite între mineri, chiar şi în situaţiile limită, cum bunăoară s-a întâmplat astăzi şi aici.
Printre cei mai urgisiţi de soartă şi nemulţumiţi de viaţă dintre toţi minerii, era şi un ajutor miner, Gheorghe, căruia în afară de faptul că avea o droaie de copii, îi era groază de munca în mină. Poate era unul dintre foarte puţinii care urau mina, cu toate că se ştie că minerii sub nici o formă nu aduc înjuri sau blesteme minei! Cu toată teama şi oroarea de-a lucra în mină, nu ar fi părăsit-o pentru a pleca la altfel de lucru, de munci, de teama că “acolo” nu va câştiga atâta cât să-şi hrănească pruncii. Dar, după această surpare din care el şi ortacii lui au scăpat ca prin urechile acului, teama încuibată în suflet era mai groaznică, poate mai groaznică de cât moartea, numai la gândul că iar va trebui să intre în mină. Gândurile lui, de om din care emană frica( mirosul fricii este mirosul de cadavru) au prins voce:”Oare numai noi obidiţii vieţii trebuie să lucrăm în mină?! Şi din toate naţiile cu care ne însoţim traiul, bunele şi relele, lucrul în băi e numai pentru noi?” “D-apoi cine te-a oprit să nu faci şi tu şcoli să fi domn, boiar?”, îl apostrofă minerul lui Gheorghe, căruia frica ajutorului lui îi măcina nervii şi-i inunda nările. “Pe aici au fost atâtea guverne, de atâtea feluri, care se schimbau unele după altele. Atunci şi tu îţi puteai schimba numele şi naţionalitatea zilnic, cum cunoşti că au făcut şi alţii, dacă asta ţi-a fost pofta. Nimeni nu te “înţelege” niciodată pe tine! Eşti greu de priceput!”. Apoi după o oarecare pauză:”Numai tu “baţi” mereu din gura-ţi spurcată şi, după câte vezi, mai mult baţi câmpii. Vezi-ţi mai bine de treaba ta că nici cu ea nu te tare împaci!” îşi reluă apostrofările minerul lui Gheorghe. Este îngrozitor să lucrezi cu un om care nu-i atent niciodată la lucru, unul care numai ciuleşte urechile ca iepurele de teama propriei sale vieţi. Un asemenea om în echipă, în loc să te ajute, că de aia-i ajutor, te sileşte să-i faci tu şi treaba lui. A mai avut ajutori fricoşi, şi din acei care au venit în mină să câştige bani, pe fiecare a reuşit de l-a dat pe brazdă, numai cu Gheorghe n-a putut face nimic. Ce să mai spună că de când Gheorghe-i este ajutor lună de lună-i micşorează salariul din cauza fricii sale patologice de care nu se poate debarasa?!. Puţini ştiu ce-i un ortac, dar când îl vezi pe ăsta, care face pe el de frică, ajungi să preţuieşti la adevărata sa valoare pe orice om care se manifestă cât de cât altfel decât ăsta. A vrut să se scape de el, dar nimeni nu şi l-a mai dorit în echipă, aşa că i-a rămas tot pe capul lui, deoarece dacă nu-l lua nimeni în echipă, domnii s-au hotărât să-l dea afară. Cu asta n-a fost el de acord. Era păcat de Dumnezeu să-i laşi pruncii muritori de foame, doar pentru că tatăl lor este fricos şi crede că mina-l urgiseşte. Ce vină aveau bieţii prunci? Şeful dulgherilor de atunci, Maier, un poliglot care cunoştea vreo şapte limbi-şi ca o ciudăţenie era singurul om de altă naţie care ştia limba idiş s-a pus pe povestit:”Cred că Gheorghe astăzi nu are dreptate deloc. Bag sama crede că numai el e miner în băile noastre, dar se înşeală amarnic, deoarece fără exagerare din câte ştiu eu, au lucrat aici aproape toate seminţiile pământului. De puţină vreme, de fapt de când a venit regimul acesta, nu lucrează în această mină mai multe naţii, deoarece nu mai este liberă migraţia oamenilor, lumea fiind împărţită în LAGĂRE. Nu conta că unul e socialist şi altul capitalist, se pare că nimeni nu dorea mişcarea liberă a oamenilor, a muncitorilor.

Când s-a ivit criza braţelor de muncă, au repopulat minele cu deţinuţi politici. Asemenea tip de rezolvare au găsit ei! Gheorghe al nostru este necăjit, este speriat la gândul că în urmă cu o jumătate de oră putea să i se hodinească pe trupul lui câteva tone de steril, lemne, şine, bandaje şi ce-am mai pus noi acolo să oprim surparea, pe care tot n-am putut-o opri. Cu toate acestea, nu-i bine să judecăm pe alţii şi mai ales să judecăm strâmb, influenţaţi de evenimentele care ne-au umplut astăzi sufletul de groază. După cum şi voi cred că vă mai aduceţi aminte, de vreo câţiva ani, evreii ne-au părăsit. Poate lor să le fie mai bine acolo ori poate le-o fi mai rău. Numai ei o ştiu. Nu toţi au dorit să părăsească ţara şi satul ăsta. Dintre cei care n-au plecat unul lucra chiar în echipa mea, era un bărbat tânăr şi avea pregătire superioară. De ce a lucrat aici acel evreu nu ştiu, dar mai mult ca sigur prin refuzul său de-a pleca “o fi jignit pe cineva” care dorea să-l înveţe minte. Cert este că n-a aflat serviciu nicăieri în altă parte cu toată pregătirea lui de avocat, dacă nu mă înşel. Era om destoinic, nu se ferea de lucru şi nu se plângea de această nedreptate. Era un adevărat ortac, uimitor de priceput, pentru un om cu pregătire superioară care face muncă brută, chiar dacă aceasta era calificată. Îl bănuiam că mai are şi alte cunoştinţe în alte domenii, deoarece, când afla ce trebuie să lucrăm în ziua respectivă, se şi apuca de lucru fără a-mi pune vreo întrebare. Apoi felul în care apuca sculele, lucrul, materialele dovedea că ale sale cunoştinţe erau mai vaste decât îl solicita munca aceasta. Ce să vă mai spun aşa de bine mă înţelegeam la lucru cu evreul acela că, frate dacă mi-ar fi fost, nu mă ajuta mai bine. S-a întâmplat că într-o dimineaţă, un grup de turişti care doreau să urce pe muntele Ineu, a trecut pe aici, pe lângă gura galeriei, cam pe la ora şapte. Noi, chiar am isprăvit, ce-a mai grea operaţie din acea zi, mâncatul merindei, şi ne-am ridicat să intrăm înlăuntru. Am fi intrat dacă unul dintre turiştii de care am povestit n-ar fi strigat ceva înspre noi. O samă dintre noi ne-am oprit şi tipul care a strigat ne-a rugat să-i dăm ceva sfaturi despre cum să facă mai uşor, dar şi în siguranţă, acea ascensiune pe Ineu. Le explicam condiţiile ce trebuiau respectate, condiţii comune, de altfel, pentru conduita pe munte, moment în care ortacul meu, observând că sunt evrei, a pornit o discuţie cu ei în limba idiş. Nici eu, nici ceilalţi n-am mai stat în gura lor, dar o frântură de frază, în limba idiş tot am auzit. Se refereau la faptul că a lucra în mină nu este un lucru demn de un urmaş al lui David şi el, ortacul meu, prestând asemenea muncă, este o ruşine pentru ei şi pentru tot poporul lui Israel. Apoi unul dintre ei spunea că este aproape sigur că el era singurul evreu din lume care lucrează într-o mină.

V-am povestit că noi ne-am văzut de-ale noastre, lăsându-i pe ei să-şi spună vrutele şi nevrutele, mai ales că ortacul meu cunoştea locul unde trebuia să intervenim în aceea zi, de aceia nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună în mină.
Odată cu mine întregul schimb al galeriei Nepomuc, cu excepţia ortacului meu, am mers la locurile de muncă. Din momentul acela, pe colegul meu de echipă pe care nu l-am mai aşteptat să intrăm împreună, nu l-a mai văzut nimeni. Aşa că, după cum ţi-am mai spus măi Gheorghe, chiar în galeria noastră, Nepomuc, cândva a muncit şi un evreu şi, dacă este să credem ce spuneau acei turişti evrei, el ar fi fost unicul evreu din lume care a coborât alături de noi în mină. Ar fi frumos şi respectuos ca, atunci când se mai ivesc asemenea discuţii, să se ştie că aici, prin aceste galerii, au muncit, forţaţi sau lipsiţi de alte posibilităţi, mulţi oameni cu multă carte şi de varii naţionalităţi, doctori, ofiţeri,avocaţi, preoţi şi alte profesii care incognito, sau cu nume propriu, îşi câştigau existenţa prin galeriile minelor noastre. Nimeni nu încerca să le pună întrebări care poate dureau mai mult decât munca în mină, meserie care pentru mulţi a fost ultima haltă a vieţii. Şi, deoarece văd că ortacii intră deja în mină, ca o coloratură a acestor discuţii, ar fi de menţionat şi ultimii “cuceritori” ai minelor noastre, care au fost ţiganii. În satul nostru, niciodată nu s-a crezut că ţiganii vor fi cândva muncitori ai subteranelor, deoarece ei aveau sectoarele lor care “au mers” până au fost obligaţi să se stabilizeze. Este de remarcat că şi această etnie avea profesioniştii săi care îşi vedeau de acele ocupaţii. Nu toţi ţiganii erau nomazi şi era o mândrie să fi invitat în casa unui meseriaş ţigan, casă cu mari valori tezaurizate, dar cu puţine utilităţi, şi acele persoane ţineau ca între ei şi ceilalţi ţigani să existe diferenţe vizibile între avutul lor şi a celorlalţi conaţionali, diferenţe spuneau ei a “nobleţei profesiei” moştenite din vremile imemoriale. Ţiganii cărămidari şi muzicanţii, încet, încet, şi-au pierdut obiectul muncii. Primii au fost scoşi din funcţie de fabricile de cărămizi, iar muzicanţii, care erau profesionişti, au fost încorporaţi în ansambluri, cei mai vârstnici cât şi acei care nu excelau au fost ocoliţi de ceilalţi, pierzându-şi practic orice posibilitate de câştig. Printre ţiganii care mai colindau cu instrumentele muzicale de Sărbători prin sat era şi unul mai în vârstă ce-şi zicea Libiceanu, care, în seara de Crăciun, a alunecat şi a căzut în gordună făcând-o arşice. Unde să cauţi după război lutieri să-ţi repare instrumentul? A încercat la unul, la altul şi nimeni nu i-a putut rezolva acest necaz. S-a apucat el s-o meşterească, dar se pare că nu mai semăna cu ce a fost înainte. Toate era împotriva lui. Copii îi erau flămânzi, piranda bună de gură. S-a gândit că va trebui să meargă unde nu ar fi mers niciodată…la mină ca să aducă bani în casă. Cu inima strânsă, cu picioarele tremurând, s-a dus la “cadre” să-l angajeze la “băi”. Aceia i-au făcut angajarea şi, după toată tevatura, i-au spus ca a doua zi să se prezinte la maistrul Nemerovski să-i facă instructajul. Înainte de a pleca, când a văzut Libiceanu că aici “a terminat”, întreabă persoana care i-a întocmit actele:”domnu’ şef, pot pune şi eu o întrebare?”.