Beţivul din taxi, despre care vorbeam la început, că nu poate fi definit altfel, dacă de cinci ani este divorţat de fiica mea şi el de câte ori se îmbată dă telefon la taximetrist să-l ducă acasă, la fosta lui nevastă. Se pare că niciodată nu a ştiut ce-i trebuie, dar atunci când era în suferinţă îşi aducea aminte cine l-a îngrijit şi, probabil, că iar era neputincios şi avea nevoie de asistenţă. Se pare că rănile sufletului durează mai mult în noi şi nu oricine se pricepe să şi le şi tămăduiască. De aceea se afla adresa mea pe agendele taximetriştilor în serile când ei nu-şi mai văd capul de treabă.
– Şi i-ai spus taximetristului adresa?
– Tu aşa ai fi făcut?
– M-ai bulversat total. Sunt nişte cumuluri, asociaţii de situaţii în această chestie cu care eu n-am avut niciodată nici un fel de tangenţă. Deci nu-mi pot da seama cum aş fi procedat într-o situaţie asemănătoare.
– În acest caz, pot să-ţi spun că mi-am prezentat taximetristului “identitatea”. Omul nu dorea să-şi piardă clientul şi i-am indicat o oarecare direcţie pe unde bănuiam că s-a “cortilit fostul”, încredinţat fiind că, ajuns prin preajmă, îşi va da singur seama unde trebuia să ajungă. Pe undeva mă uitam la omul acela şi-mi aduceam aminte de “tinereţile” mele, de visele mele, dar mai ales de idealul meu de viaţă, pe care, cu toate că mi-l-am propus încă de când eram puşti, am reuşit să-l păstrez până acum. Să trăiesc în el.
– Stai, stai puţin. Cred că acum mă pui pe post de fraier şi chestia asta nu-mi place.
– De ce crezi asemenea lucru? Te-am jignit cumva? Lucrurile n-au luat o asemenea turnură. Sper că n-am zis ceva ce nu-i la locul lui? De ce ai ajuns la această concluzie?
– Amot, poţi să-mi acorzi şi mie, la vârste mea, girul unui om care a văzut şi a trăit “ceva” în această viaţă. Nu-i cazul să mă crezi tâmpit. Cine-ţi poate crede braşoavele acestea?
– Măi, Andrei, de unde-ţi vin gândurile astea “slabe”. Ce-i cu tine?
– Ce-i cu tine?!! Ce-cu tine?!.Omule bun, pot să jur că în ultimul timp am auzit cele mai aberante nereuşite, cele mai neobişnuite concedieri şi desfiinţări de organisme economice, şi alte lucruri considerate în alte vremuri imposibile, aşa cum ai auzit şi tu “evoluţiile şi involuţiile”, Fondului proprietăţii de stat ce s-a desfiinţat aruncând pe drumuri sute de mi de oameni cu pregătire medie şi superioară. Desfiinţări de întregi ramuri economice. Cu alte cuvinte nimeni nu mai este sigur pe nimic. Postul, afacerea, indiferent a cui este, nu are nici o garanţie că şi mâine va mai exista. De la o zi la alta apar şi dispar mii de posturi de muncă, de afaceri, de întreprinderi, şi, “colac peste pupăză”, vii tu, cu idealul tău propus încă din copilărie, care se dovedeşte viabil şi astăzi şi “eşti în el”. Nu mă agăţ de “gândirea matură” a unui ţânc, dar nu-mi pot da seama de ce mă insulţi considerându-mă dobitoc ?
– Dacă aşa ai pus problema, ai perfectă dreptate. Îţi cer scuze, cu toate că nu asta trebuia să se înţeleagă din cele relatate adineauri, deoarece chiar vorbeam de lucruri trecute şi nu numai probate, chiar şi înfăptuite, numai că în înflăcărarea ta, pe mine m-ai omis din această întâmplare.
– Adică…

– Pe vremuri aş fi putut zice referitor la asemenea întâmplări: “se aud fel de fel de lucruri”, acum pot să spun “am trăit fel de fel de lucruri” şi, scurgându-mă şi eu prin viaţa aceasta, am învăţat enorm de multe lucruri, dar într-o anumită privinţă am rămas cu aceleaşi cunoştinţe pe care le-am avut în copilărie. Şi nu e vorba de necesităţile fizice şi biologice pe care fiecare om le învaţă până la vârsta 3,5 ani ai vieţii sale…
– Doamne, dar ce cunoştinţe aşa de preţioase ai avut că încă mai sunt valabile după cinzeci de ani când CIP – urile au devenit banalitate şi în acele timpuri nu se cunoşteau nici tranzistorul.
– Acum tu ai tendinţa să mă ridiculizezi. De n-ai chef să mă asculţi, nu-i nici o supărare, dar, de sari peste cal, nu-ţi recomand să mă încerci, cu atât mai mult cu cât pui întrebări scumpe sufletului meu.
– Acum tu te-ai prea sensibilizat. Scuză-mă dacă despre asta-i vorba, nu te mai întrerup până-ţi termini ideea. Te ascult cu plăcere.
– Nu-mi face plăcere să mă întorc din nou, la anii imediat de după război, ani care m-au marcat profund. Poate că prea adesea mă întorc la anii aceia. Fac acest lucru nu numai că starea socială a unora, în zilele noastre, este echivalentul celei de atunci, dar, mai mult o fac deoarece starea sufletească ce se revărsa din fiecare în acele vremuri năpăstuite, acum, a devenit o mare necesitate pentru destrăbălarea morală şi fizică a populaţiei la care ne-au adus, acei care, zic ei, ne conduc.
Oamenii de pe atunci erau schimonosiţi şi schilodiţi în toate felurile. Mutilaţi de organe şi de suflet, rebegiţi de foame şi de frig. Lipsa căldurii, lipsa bărbaţilor, pentru muncile tipice, lipsa mijloacelor de muncă, a locurilor de muncă, lipsuri peste lipsuri…Peste toate acestea erau supravieţuitori care de aceea au supravieţuit, să sufere de toate. Să sufere ce încă n-au “reuşit” să sufere în război. Apoi n-a durat mult că au venit şi epidemiile. Care dintre oamenii aceştia au mai “îndrăznit” să trăiască după acel război, erau acum obligaţi să învingă şi aceste cumuluri de greutăţi. Oamenii aceia de atunci, fostele femei sau foştii bărbaţi, care, chiar dacă nu erau dintre aceia cu membre sau organe lipsă, arătau ca nişte fantome. Ei bine, de necrezut, dar dacă nu erau alţii, acele fantome, acei foşti bărbaţi şi femei, ei şi numai ei, trebuiau să reconstruiască ţara, populaţia ţării, bunăstarea. Nu li se cereau multe…dar, cui li se cereau?!. Cu toate că erau nişte caricaturi ale acelora care erau înainte de război, nu s-au dat înapoi de la ceea ce erau conştienţi că trebuie să facă şi numai ei puteau să împlinească acele “sarcini”, după câte observi. De fapt, dacă se face ceva, nu se bagă în seamă, dacă nu se face, atunci observă toţi. Ei bine, oamenii aceia, atunci, şi-au făcut treaba cu prisosinţă. Cu toate că de cele mai multe ori românii lucrează aproape de pomană, n-au refuzat lucrul niciodată şi-l duceau la bun sfârşit.

Câtă spaimă şi oroare au produs oamenilor inundaţiile din ’70, cutremurele din ’77 şi atunci ţara avea oameni valizi, oameni pregătiţi, mai erau şi aproape 20 de milioane nu ca atunci, o ţară total distrusă cu doar aproape 13 milioane de oameni din care 3/4 erau copii, moşnegi şi mutilaţi (ştiaţi că există termenul de mutilaţi şi mari mutilaţi?!). Aşa îţi poţi da seama de munca depusă de acei oameni care au reuşit să facă şi altceva nu numai umbră pământului, după ce au trecut prin război. Munca depusă pentru realizarea acestor treburi, s-a făcut şi se vede. Ce nu se vede, şi nu se ştie, sunt durerile acestor oameni, problemele sufletelor lor. Oamenii aceia erau foarte raţionali şi conştienţi că nu pot continua viaţa mai departe singuri. Prin diferite pertractări, poate atunci să se fi inventat şi peţitoarele de profesie, au început să se asocieze în cupluri, despre dragoste, liantul care uneşte doi oameni într-o căsnicie, cred că intuieşti că nici nu putea fi vorba. Plângând pe cei ce nu s-au întors, mulţumind Domnului că totuşi au cu cine-şi creşte plozii, munceau pe rupte toţi supravieţuitori. Aşa treceau zilele, săptămânile, anii. Greutăţile sau revărsările suferinţelor interioare răbufneau când, destul de rar, se mai aflau în preajma unor prieteni, în vremuri de sărbători, a unui “pahar de vorbă”. Bunăoară ca noi acum. Atunci toate dorurile nestinse, toate umilinţele impuse de acea “viaţă legată cu aţă” făceau ca romanţele ce se cântau reverberau, nu hainele lor, ci sufletele lor. Cântecele erau cântate sau fredonate atât de impresionant, din chiar străfundurile durerilor sufletelor lor, că te simţeai sfredelit de toată durerea şi umilinţele ce le apăsa inimile. Văzând, şi oarecum trăind şi eu aceste suferinţe pe care ei le considerau mult mai grele decât construirea casei, familiei sau a ţării, mi-am propus ca, indiferent cum îmi voi aşeza viaţa, să nu fac pe nimeni să sufere din dragoste neîmpărtăşită. Să mă feresc să obţin foloase prin promisiuni şi angajamente de iubire ori să mă ferească Dumnezeu să am copii pe care să nu-i cunosc. Într-o singură propoziţie:” să pot să-mi trăiesc viaţa cât de corect posibil şi, dacă Domnul a vrea să se cânte undeva, la vreo petrecere şi romanţe, să le pot asculta fără să-mi cauzeze suferinţe mie sau altora din vina mea, acele tipuri de suferinţe copleşitoare, atât de des întâlnite în versurile romanţelor” Acesta era idealul meu de atunci şi până astăzi nu m-am abătut de la el. Sper ca acum să nu-ţi pară deplasat ţelul meu de viaţă propus pe atunci.
– Ce să-ţi spun, de nu o ziceai tu, credeam că-i o snoavă. Aşa pare a fi …altfel. Dar, înainte de a povesti despre crezul vieţii tale, pe care se pare că l-ai realizat, întrebarea mea era dacă mi-ai povesti şi o participare de-a ta la un revelion, că ultima dată ai avut doar… biletele.