Îl văd pe acesta că se schimbă la faţă, de am crezut că i-a venit cerul în cap. Şoferul întreabă încă odată adresa aceea, moment care parcă-l duce în pragul turbării pe Amot, care, se vede treaba, mai bine l-ar fi pocnit în cap pe individ decât să-i răspundă. Cum şoferul taxiului nu ştia ce bai are, i-a mai repetat încă o dată adresa, ce s-a adeverit a fi chiar a locuinţei sale. Ca hipnotizat, Amot se apropie de maşină să vadă cine-i ocupantul ei, cine-i persoana, care avea pretenţii ca acel taximetrist să-l ducă la adresa pe care i-o repeta şoferul întruna, şi care era adresa propriei locuinţe. Cine-i omul acela care habar n-are ce-i trebuie? Ce-i dacă a lipsit o noapte de acasă, chiar dacă aceasta a fost de revelion? Nu de multe ori of-urile inimii îţi permit să-ţi uşurezi sufletul destăinuindu-te unui prieten. Pentru atâta doar, pentru acest motiv să-l fi schimbat nevastă-sa? Individul cu “pretenţiile absurde” emise taximetristului arăta ca un personaj din poezia : Rodica-i Brad Păuna

Nu eşti tu?
Nu eşti tu iubitul meu cu părul verde?
Până să înveţe lumea că părul tău verde
Îţi va alunga singurătatea din oraş
Şi-ţi va descoperi slăbiciunile/
Te-a şi încercuit/ toţi vroiau câte-o şuviţă/ pentru ierbar.
De fiecare dată tăiam cercul/
Când te întorceai/ seara/ acasă.
Părul tău se răstea la lună
Cămaşa-ţi străvezia/ ca pe-o fereastră/
Citeam într-o carte cu râuri.

La vederea insului din taxi, Amot a început întâi să zgîlţie uşa maşinii, apoi, văzând taximetristul, s-a liniştit ca prin farmec. I-a şoptit ceva taximetristului care a şi plecat cu “preţioasa încărcătură”, apoi Amot s-a apucat, mai calm decât l-ar fi putut crede Andrei, să-i deşire o altă întâmplare

Cândva, la puţin timp după ce s-a terminat al doilea Război Mondial, atmosfera încetăţenită între oamenii care mai populau satul în care m-am născut, după trecerea sângerosul măcel, era deosebit de conciliantă, de întrajutorare, de omenească între toate categoriile de oameni ce şi-au petrecut vieţile şi peste acel război. Atmosfera de atunci, care, în opoziţie cu relaţiile ce se încheagă astăzi, ar putea părea cel puţin ciudată, mai ales pentru cei care trăiesc acum în obedienţă şi pricep doar, că menirea lor pe pământ este să aibă, să adune, să strângă. “Restul” lumii nu-i în grija lor. Poate pieri în tot momentul fără să le aducă lor mustrări de conştiinţă ori păreri de rău. În clasa întâi, când m-au dus şi pe mine la şcoală, purtat de mână, se găseau în acea şcoală elevi cam din toate naţiile cunoscute pe pământ, dar asemenea probleme de egoism şi dispreţ nici nu cunoşteam că ar putea exista. Să ne urâm, ori să ne batem între noi pe teme naţionale sau avuţii, aşa ceva nu exista.

Acolo, abia acum realizez, au fost făcute mari eforturi de părinţii noştri, să stingă această cruzime, să ne ferească de şovinism şi dispreţ. Părinţii noştri au luptat mult pentru a îngropa şi secătui seminţia tuturor relelor de atunci, şovinismul şi antisemitismul. Toate eforturile lor, a unor oameni ciuntiţi şi fizic şi sufleteşte de un război care le-a luat speranţa traiului pe pământ, au reînviat speranţa în viaţă, ne-au arătat că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, că EL ne iubeşte deopotrivă pe fiecare cu dragostea de care numai El este capabil. Regretabil este că noi n-am ştiut s-o, “predăm” mai departe. De fapt, n-am crezut că ceva mort de mult poate reînvia, în alte timpuri, în alte vremuri. Noi nu am văzut rostul acestei temeri a părinţilor noştri care se pare că nici peste veacuri nu s-au înşelat. Şi astăzi mulţi câştigă averi şi posturi grase, numai prin enunţarea acelor idei naţionaliste care au măcelărit 22 de milioane de oameni în trecutul război Pe atunci, deci după război, aveam probleme de toate culorile, mai puţin aceasta de care n-are rost să mai vorbim. Printre colegii din clasă aveam şi trei ţigani cu nume ecologice: Părău, Frunză şi Pădure. Celelalte familii de ţigani aveau nume după meseriile care le profesau părinţii sau bunicii lor: Ferar, Lingurar, Cărămidar şi altele. M-a frapat numele lui Pădure Florea. Îmi plăcea nespus şi cu toate că pădurile de atunci din satul nostru, “veneau” până în odorul casei, nu-mi explicam unde ar fi putut fi “florile” pădurii. În clasa noastră paleta naţionalităţilor nu se oprea numai la ţigani. Aveam şi evrei, copilul lui Dudi şi Mindi, erau şi unguri, slovaci, ruteni şi ce-or mai fi fost, că nu toţi îşi declarau naţionalitatea. Cu puţine excepţii, cam toată populaţia era flămânzită. Târziu, l-am citit pe Zaharia Stancu cu a lui “Darie”(DESCULŢ), în care ne spunea că populaţia întregului sat din care se “trăgea”, în preajma unei nunţi, înmormântări, ori la cules de struguri, nu mâncau cu o săptămână înainte ca să poată mânca toată mâncarea care se dădea pomană sau la ospăţ. Exact aşa era şi la noi, şi, poate, şi la alţii, doar că noi nici nu aveam ce mânca, deci nu era un efort deosebit “să ne păstrăm burţile pentru ospătare”.
S-a brodit şi în satul nostru ca în acele vremi să se adune doi tineri, să se căsătorească. Era de la sine înţeles că se invita tot satul. Mâncarea ce s-a dat la nuntă a fost supă de găină şi sarmale. La noi “se purta” obiceiul ca sarmalele să se facă cu păsat de mălai (poate pe atunci chinezii nu negociau orezul pentru ţăranul român), cu slănină şi carne tăiată cu satârul cubuleţe, că maşini de tocat carnea nu aveau mulţi. Mâncarea nu prea lâncezea pe masă, am putea zice că nici cu spălatul farfuriilor nu aveau nici o problemă ( apropo de detergentul de acum, “Fairy”, care spală 7000 de farfurii). Dacă nu se lingeau propriu-zis farfuriile, atâta se “ştergeau cu pâine” că nu mai era nimic de spălat după această “operaţie”. Totalitatea timpului de desfăşurare a nunţii nu depăşea trei ore. După ce nuntaşii se ospătau, se mai dansa puţin, “Dansul miresei”(cui îi ardea şi tineretul) după care se trecea la “făgăduieli”.

Fiecare familie, în funcţie de necesităţile tinerei familii şi de posibilităţile lor, promiteau zile de clacă, pentru munca în gospodărie sau la construirea casei, loc de casă, pământ, să-i ajute la diferite transporturi, promisiuni în vite(“la primăvară voi da viţelul ce l-a făta Rujana”) sau în oi, mieluţi, cârlani sau mioare. Apoi se “spărgea” nunta şi plecau toţi la casele lor. Cum nunţile se făceau sâmbăta seara, duminică dimineaţa, mai “zăboveam” în paturi. De acea dată, de dulcea lenevire, n-am mai avut parte, deoarece ţipetele ce se auzea pe uliţă ne-au ridicat în capul oaselor cu noaptea-n cap. Treceau mai multe femei ţipând şi plângând, smulgându-şi părul din cap, aruncându-şi basmalele, şi urlau de-ţi îngheţau ficaţii de spaimă. După un timp, mama a reuşit să afle ultima nenorocire de care încă n-a avut parte satul acesta, satul nostru. Cum foamea pe atunci era un “sport popular” şi-l practicam în masă, câteva femei, după ospăţul de la nuntă, au murit. Medicul de la medicina judiciară a dat diagnosticul: “moarte violentă prin fisurarea stomacurilor”. Probabil că păsatul să nu fi fost fiert îndeajuns, să se fi umflat după ce a fost mâncat. Dar şi aici lucrurile au devenit ciudate. Au murit numai femei, numai mame, poate fiindcă numai ele şi-au tot rupt tot timpul de la gură să-şi amăgească plozii cu fărâma de mâncare luată de la gurile lor. Stomacurile acestor mame tinere, care băgau tot dumicatul în gura copiilor, chiar şi ceea ce ele ar fi trebuit să mănânce, să poată vieţui, s-au micşorat într-atât că o singură sarma mâncată, le-a omorât. Nu-mi ies din cap vorbele mamei: “O dată s-au săturat şi ele şi n-au rezistat nici la atâta fericire” .Savanţii spun că toate-n viaţă sunt ciclice, revin periodic. Pe atunci nu ştiam că şi foamea poate fi ciclică. Prin ’87, în octombrie, după ce am primit salariul, împreună cu nevasta ne-am “plimbat” prin tot centrul comercial al Băii Mari, prin piaţă şi n-am putut cheltui 1000 lei. Eram decişi să dăm oricât pe orice produs alimentar…dar acestea lipseau cu desăvârşite. Aşa că am venit acasă cu teama că banii pe care am muncit atâta, se vor devaloriza şi nu vom putea cumpăra nimic cu ei. N-am greşit cu mult. Abia au trecut cincizeci de ani de la foametea de după război şi am trecut pe o altă foamete. Acesta-i ciclul românului ? Ca să nu pierdem toţi banii care-i aveam, ne-am cumpărat bilete la revelionul, ce era anunţat cu “surle şi trompete”. Ne-am zis şi noi, ca nevasta lui Şindra-părău care a murit din cauza acelei foamete, fie ce-o fi, chiar de-om muri, măcar să murim sătui. Din nou am ajuns la vorbele mamei, dar de această dată ea, săraca, nu avea să ştie câtă dreptate a avut. S-a stins înainte de sosirea Crăciunului din acel an, aşa că, în doliu fiind, am dat biletele de revelion unor rubedenii, care au considerat necesar, după ce s-au ghiftuit şi distrat, să vină în dimineaţa de unu ianuarie să ne mulţumească. N-am înţeles niciodată de ce ne-au mulţumit, că a murit mama sau că ei s-au distrat de minune pe durerea noastră. Ce mai contează acum? Pentru unii, distracţia este mult mai importantă ca durerea altora. Aşa că ne-au făcut şi nouă o poză să vedem cum arătam la şapte zile de la moartea mamei. Eram bine. Poza era colorată. Chestie de impresie.