Prietenul meu era pe bancă. Ne-am salutat cam şmechereşte pentru vârsta noastră, dar aşa erau uzanţele pe vremuri, şi au rămas cam tot alea şi acum. Obiceiul acesta de a ne întâlni, să mai stăm la poveşti, la câte-o bârfă politică, a durat câţiva ani. Oraşul în care “am aterizat” eu, nu avea nici păsări, nu avea bătrâni, deoarece minerii, preparatorii nu îmbătrâneau, mureau de tineri. Aici putem spune că nici metalurgiştii nu prea “vedeau” pensiile. Cu toţii se “curăţau “de tineri. Se pare că, din acest punct de vedere, nu se mai poate face nimic pentru ei. Şi golurile lăsate de ei se umpleau foarte greu. Am fost deosebit de impresionat văzând atâţia oamenii vârstnici la un loc prin parcurile Timişoarei şi prin celelalte “colţuri” ale Timişoarei, pe malul Begăi. Am văzut oameni bătrâni când credeam că nu mai sunt nicăieri. Poate că greşesc dar, în deceniul şapte, cred că Timişoara avea cea mai mare populaţie matură. Zic unii că nu întâmplător ea a fost scânteia revoluţiei. Bătrânii dau stabilitatea, manierele, ştiinţa, logica lucrurilor, liniştea unui ţinut unde ei sunt respectaţi la valoarea vârstei lor. Cu toate că m-am “pierdut” între ei, nu m-am simţit grefat în societatea lor cum m-am simţit în Cişmigiu sau Grant, locuri cu rezonanţă istorică pe care orice român doreşte să le cunoască, dar cu obiceiuri neagreate de mine. Faţă de Timişoara şi chiar de Bucureşti, aici în oraşul nostru, parcurile erau folosite doar cu ocazia chermezelor. Tinerii, chiar îndrăgostiţi, nu ştiu a popula băncile parcurilor. Văzându-ne zi de zi cu morarul morii 5, parcă ne reînnodam întâmplările tinereţilor. Nu exista zi când mergeam sau mă întorceam de la serviciu să nu ne vedem, să nu schimbăm două trei vorbe, başca atunci când ne întâlneam la cumpărături, unde ne puteam derula poveşti mai lungi. În ultimul timp, mi se plângea că nu poate să se odihnească noaptea. Când respiră, parcă se îneacă. El credea că-i de la o bronşită rebelă, nimeni nu i-a spus că zgomotul şi vibraţiile distrug întregul organism şi această distrugere începe cu inima, se anchilozează degetele, braţele, Sindrom Raynoud. Îl întâlneam din ce în ce mai de dimineaţă că-şi făcea “rondul”, cu motivaţia de a lua o gură de aer proaspăt. Pe trupul frumosului morar de la moara 5 bolile îşi făcea mendrele. Au început să-i tremure braţele, şi capul a primit o oarecare oscilaţie, care parcă-i întreţinea aerul de şmecherie din tinereţe.
Câteva săptămâni, de mare tevatură, fiindcă se încheia anul şcolar, nu ne-am văzut. Apoi m-am gândit că, oricât de ocupat eram eu, trebuia să ne fi întâlnit, deoarece orele de plecare şi sosire la şi de la serviciu erau aceleaşi. I-am întâlnit consoarta şi am întrebat-o :”ce mai face Ion?”. “vai, nu ştii? Săptămâna trecută a ieşit, cum îi era obiceiul, la plimbare.

Cumva i-a intrat o pietricică în pantof. A venit acasă, i-am aflat pietricica şi i-am dezinfectat locul unde l-a lezat. Apoi s-a culcat. Dimineaţă, piciorul era albastru. L-am dus la spital. Au constatat că are diabet şi i-au tăiat piciorul. Acum e în casă.” Stă singur cu telefonul. Ion, chestionând pe unul pe altul, şi-a aflat un cărucior, pentru nevoile sale de deplasare. Avea doi copii care puteau mai lesne să-i facă rost de acel unic mijloc de deplasare. “Cu toate acestea, îmi povestea el într-un respiro, mi-am rugat fiii să-mi aducă două bucăţi de şină de un metru să mă pot coborî pe cele trei trepte fără ajutorul nimănui. A trecut anul şi eu sunt prizonierul celor doi metri de peron, cât are holul acesta de intrare.” De atunci îl căutam mai iscoditor cu privirea. A ieşit afară, n-a ieşit încă. De grija de a-l observa iar am început să mă împiedic în partea scobită din trotuar. Apoi n-a mai apărut. Soţia sa mi-a spus că frumosul morar de la moara 5 din Ceanuraţie a plecat la cele veşnice. Fără să mă vadă ea m-am dus până la scările care l-au despărţit în ultimul timp de toată lumea, de libertate. Şinele care i-ar fi putut asigura libertatea şi poate şi o bucată de viaţă, nu erau puse nici acum de fiii lui,nici această ultimă dorinţă nu i-a fost îndeplinită, n-a avut ecou în sufletul copiilor săi. Se pare că ei n-au aflat niciodată cine era tatăl lor.
Să-l lăsăm pe bunul meu prieten, morarul morii 5 la cele veşnice, numai că nu pot să-mi dau seama, de ce, când îmi aduc aminte de el, prietene Andrei, îmi aduc aminte numai de lucruri triste, şi-ţi repet, că el, morarul morii 5, era cel mai vesel om din câţi am cunoscut eu.
– Poate ţi-i dor de el. Îţi lipseşte…deschide gura şi Andrei.
– Da mi-e dor, mi-e tare dor, cu atât mai mult că, nu-mi pot să-mi dau seama de ce, de câte ori îmi aduc aminte de el, îmi vin în minte nişte versuri ale unei poezii scrise de zbuciumatul poet subinginer miner, Georgiu Lucian. Să fie oare deoarece aceea poezie a fost scrisă într-o perioadă când şi viaţa poetului trecea printre cele mai grele încercări şi suferinţe? A adunat suferinţele lumii în nişte versuri ca un imn al necazurilor

La noi în sat sunt clopotele mute
Sunt ani de când să cânte nu ne lasă
Duminicile vin pe neştiute
Şi ochii plâng în fiecare casă.

De moare în Galaţi* un om de omenie
Nu-l duc în plâns de clopot pin-la groapă
Pornesc cu el – încet – pe-o năsălie
Şi clopotaru “Surdu”- i bate-o toacă

La noi în sat sunt clopotele mute…
Tăcerea lor e-aşa de-apăsătoare:
Duminecile vin pe neştiute
Şi n-avem nici-o zi de sărbătoare.

Fetiţele de şcoală bat mătănii
Bătrânele ţin zile şi-acatiste
Copiii mici cioplesc mereu la săbii,
Iar mamele-s acum atât de triste.

La noi în sat sunt clopotele mute
Dar aşteptăm o zi de mângâiere
Când vor cânta odată pe-ntrecute
A Năsăudului măreaţă Înviere.

*- este vorba de Galaţii Bistriţei

De pe terasa birtului de unde îţi derulau amarul cei doi prieteni care şi-au petrecut CEA MAI LUNGĂ NOAPTE, nu petrecând cum a făcut toată lumea, ci depănându-şi amintirile suferinţelor vieţii, suferinţe care parcă se înghesuie după “prima sută de votcă”, aducând după ele uitarea apartenenţei la familie sau aducându-şi aminte de ea doar prin necazurile şi neajunsurile care i le-a provocat, uitând esenţialul că o căsnicie, de fapt, se face “din dragoste şi preţuire”, într-o pauză, când privirile lor puteau privi şi în realitatea cotidiană, au observat cum, taxiurile ca nişte uriaşe hudubăi cărau pe ultimii participanţi ai distracţiei de revelion, “uitaţi”, cine ştie cum, de partenerii lor de petrecere. Anul 2003 era îngheţat. 2004 a început c-o ploaie care acuza şi mai tare “imperfecţiunile drumurilor” care ca nişte “brâie străbăteau oraşul legând depărtările”. Uitându-te cum se zbuciumau acele taxiuri prin gropile asfaltului, nu puteai şti care dintre cei care populau taxiul era mai beat, cel care conducea acea maşina, sau celălalt. Habar nu aveai care dintre ei este şoferul şi care clientul, deoarece alternativ erau “unul peste celălalt”, aruncaţi în toate părţile maşinii de gropile drumului care parcă-şi râdeau de starea precară a stomacurilor foştilor petrecăreţi. Cu toate că erau rebegiţi de oboseala chefului de-o noapte, şi singura dorinţă a tuturor era doar un aşternut cald, nimeni nu era supărat că plouă. “Ploaia de Sfântul Vasile-i belşug”, zic bătrânii. Pentru petrecăreţi va fi odihnă cât de repede se va putea, până nu se roteşte întreaga lume cu ei, c-apoi odihna se transformă în chin. În această fază erau probabil când un şofer total zăpăcit de clienţii acelei ore, opreşte maşina în faţa lor, şi-l întreabă pe Amot de o adresă.