Pe toţi ne-a marcat aceea tragedie dar pe Ion, morarul morii 5 l-a dus în pragul nebuniei. Au copilărit împreună mergând la aceeaşi şcoală. Cu toate că Ion era de la sat, fiind juniori la Minerul, s-au întâlnit şi la şcoală şi la fotbal. Izvor era ca un torent la sport, dar a înţeles că nici şcoala nu-i rea şi cu toate puterile s-a ţinut de ea. Poate ar fi mers “mai sus” şi pe această treaptă socială, dar oraşul atunci nu avea facultate, aşa că a rămas doar maistru, acel maistru care a intrat pentru ultima oră în moara prietenului său Ion, în locul acestuia care se căsătorea şi căruia Izvor îi făcea şutul. Poate că Ion are un sentiment de vinovăţie din acest motiv, dar pentru Izvor altruismul şi prietenia erau concrete, nu vorbe de clacă. Dacă a intrat în locul prietenului său, a intrat că el a vrut, deci nu se poate răstălmăci niciodată prietenia. Dar poţi să-i spui aşa ceva lui Ion? Dacă cineva i-ar spune asemenea chestie, ar fi bine să nu uitaţi că şi pentru Ion prietenia era un lucru sfânt. Că atâta timp cât a fost bolnav Izvor, abia aveau loc pe lângă el, din cauza lui Ion. La spital nu încăpeau să-l ajute nici măcar părinţii lui Izvor. Aproape tot timpul şi-l petreceau împreună, mai ales că Izvor era un ahtiat după şah. Cât boala i-a permis să stea în şezut, cu această ocupaţie scurtau aşteptările şi speranţele de regulă neîmplinite ale “patului de spital”, ale pacientului care şi-a dat seama că nu mai are rost să aştepte nici un poştaş. “Venim pe rând şi murim pe sărite” cum spunea preotul la prohodul lui Izvor, între două marşuri funebre de Haydn. Parcă şi aici înmormântarea lui a fost altfel. Fanfara a cântat unsprezece cântece, lucru neobişnuit, chiar dacă mortul e purtat km întregi, d’apoi aici că n-a fost de dus mai mult de câteva sute de metri.
Am ajuns la serviciu alungându-mi gândurile despre Ion morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar şi luându-mi gândurile “citadine” prin care fiecare căutăm să străbatem greutăţile impuse de viaţă şi profesiune, încercând, cei mai mulţi, să realizăm baremul zilnic la ceea ce toată lumea-i zice:”pâinea noastră de toate zilele”. Uneori reuşim, alteori nu, mai vin şi sancţiunile, dar străduinţa de a realiza ceva între atâtea lipsuri nu-i mică, să-ţi vezi sudoarea trupului transformată-n pâine pe masa pe care se ospătează familia zi de zi. Şi unii mai spun că nu sunt miracole!
La judecătorie, cu două săptămâni înainte de Crăciun, într-un dosar era citat un muncitor care nu şi-a plătit obligaţiile contractuale ale locuinţei de serviciu din Aprilie. Judecătoarea constată, studiind documentele din dosar, că omul care este reclamat are trei copii, soţie şi soacră, pe care-i hrăneşte din bruma câştigului său, care, e cu ceva mai mic decât taxele ce trebuiau achitate. Acesta era blestem, nu miracol!

Treburile mele în acea zi erau cunoscute, erau obişnuite, până când a adus cineva un scaun cu schelet metalic, cu un picior rupt:”vă rog frumos să-mi sudaţi scaunul ăsta”. În acel atelier considerat modern, în marea dragoste de a fi grozavi, cultivam patru plante exotice ecuatoriale. Două pe-o parte de atelier, altele pe cealaltă latură. Între “scaunul sudat” şi plante erau mai mult de doi metri, un panou metalic cu tablă groasă, două plăci de P.A.L. Ghiţă a sudat piciorul cam în trei minute, elevul a plecat cu scaunul reparat, mulţumit că are pe ce se aşeza. A doua zi, plantele exotice, plantele mele ecuatoriale care primesc radiaţii de la soare aproape dublu faţă de oricare plantă din clima temperată, erau moarte. Nu mai era nimic de zis. Am adunat elevii şi le-am adus aminte că acolo, preţ de câteva minute, doar de câteva minute, s-a sudat acel picior de scaun. Şi-au amintit. Şi-au amintit şi cu ce erau protejate plantele. Pentru prima dată au văzut concret ce efecte au radiaţiile provenite de la sudura electrică. Doi copăcei înalţi de un metru jumătate au murit aproape instantaneu. Izvor…îmi răscolea memoria. Întorcându-mă spre casă, mi-am amintit că un fost deputat de Maramureş, fost elev al şcolii noastre, m-a chemat, în ziua în care ne-am întâlnit în redacţia ziarului „Graiul Maramureşului” să-mi ofere ultima sa carte. Era un om harnic, s-a luptat pentru ţinutul său, dar şi pentru el, luându-şi doctoratul în economie, el inginerul care a insistat cel mai mult pentru construcţia Coşului de dispersie a Cupromului. Nu a mai fost ales, deoarece partidul lui s-a autodesfiinţat, iar variantele de încropire a altor alianţe au fost cârpăceli care n-au ţinut. Era, cred, a treia carte a lui. La prima, teza de doctorat cu Baltazar, preşedintele BCR-ului, n-am mai ajuns. Cealaltă realizare în schimb mi-a parvenit chiar din mâna lui. În perioadele de nelinişte şi nesiguranţă, de bulversare totală nu numai a electoratului, a populaţiei în general, punea câteva slove în articolele ce le scria la ziar, foarte logice şi simţite, reuşind uneori să ducă la o oarecare pace socială, la unele abţineri de la diferite forme de violenţă care aproape nu mai putea fi strunite după ce atâţia zeci de ani “ai stat cu pumnul în gură”. Aceste răbufniri aveau scântei diferite, dar aşa cum scriam în altă parte, revoluţiile se pornesc instantaneu, altfel n-ar mai avea efectul scontat, dar opririle lor, nu se pot face brusc, ca la orice cutremur mai sunt şi replici de mai mare sau mai mică intensitate. Cum cartea avea un titlu apropiat de folclor, conform unui obicei prost de-al meu, m-am apucat să citesc pe drum din ea. De fapt, erau articolele lui publicate în diferite ziare şi “adunate” în această carte.

Pe multe dintre ele le cunoşteam deja, unele situaţii de confruntare erau notorii, pe altele le-am revăzut, dar ce m-a şocat era dedicaţia cărţii, care era adresată copiilor lui: “să ştie că tatăl lor nu a stat niciodată deoparte”. Mă sâcâia lucrul acesta. De ce omul acesta deosebit, trebuie să-şi justifice faptele şi viaţa în faţa propriilor copii? Obsedantul gând mă intriga. Deci, nu numai că dăm uneori socoteală colegilor, societăţii, că acestea sunt, de fapt, acele CURRICULUM VITAIE în care dăm socoteală de faptele noastre. Această confruntare cu noi înşine o facem înaintea ÎNTÂIZIDITORULUI. Să fi apărut moda şi metoda să ne perpelim şi în faţa propriilor noastre odrasle? Plimbând gândul acesta în drumul spre casă, mă gândeam cât de adevărată este această constatare şi cât de reală. Aşa cum Mark Twain ilustrează batjocoritor această “legătură” de subordonare a părinţilor în favoarea copiilor, se pare că doar la atât să fi rămas cam toţi părinţii. S-a demonstrat că cele mai puţine lucruri despre proprii lor părinţi le ştiu chiar copiii noştri. Puţini dintre ei cunosc în urma căror transpiraţii smulse părinţilor lor a apărut pe masă pâinea ce nu ne poate lipsi niciodată. Uite că omul acesta a făcut observaţia pertinentă că pruncii noştri n-au făcut şi nu fac nimic pentru noi, dar noi trebuie să le dăm socoteală de felul cum ne-am trăit viaţa. Poate că fiecare în parte încă n-am scăpat de puerila întrebare de la 14-15 ani când căutam să ne impresionăm “adversarul” cu infatuata întrebare :”Tu ştii cine sunt eu”?! Bag seama nu scăpăm de banalitate toată viaţa şi, cu toate acestea, nu cumva aceea banală întrebare pusă de copii ne împinge înainte? Nu cumva dorim perpetuu să fim “cineva” în ochii propriilor noştri copii? Se pare că de aici încep toate visele noastre de mărire, de autoperfecţionare pentru ca odraslele noastre, odată în viaţă să se mândrească de noi.
Parcă m-am văzut legat la ochi şi nu m-am dezmeticit numai după o întâlnire cu morarul morii 5, care atunci “avea ceva la bord”. Eu mergeam cu fiul meu cel mic la cumpărături, iar el venea de prin zonă. Însoţindu-ne la traversarea a două-trei străzi, “s-a agăţat de copil” chiar cu aceste vorbe:”Nu ştii tu, puiuţ, ce băiat de treabă-i taică-tău?! Am fost colegi şi prieteni, ortaci, multă vreme. E un băiat grozav!” Deoarece gradele din ţuică-şi făceau efectul şi a început să o ia pe coarda sensibilă, m-am grăbit să ne despărţim. Poate că atunci şi morarul morii 5 ştia că noi trebuie să ne justificăm viaţa în faţa copiilor noştri, numai eu n-am crezut că trebuie. De ce ochiul lui Ioani “lăsat” în moara 13 n-a trebuit să-l justifice nimeni, nici vieţile celor doi lăcătuşi de la Flotaţie care au fost măcinaţi în moară n-au trebuit justificate şi noi trebuie să ne justificăm viaţa toată? Şi cui? Am ajuns prin locul în care m-am împiedicat în ajun.