Continuu unul dintre ei bătea cu barosul şi celălalt încerca să prindă resturile de blindaje care uneori se puteau transforma în adevărate ghilotine, marginile lor fiind lame veritabile. Pe măsură ce decăptuşit, recăptuşau locurile descoperite pentru menţinerea echilibrului morii. Mai aveau cam o treime de moară de căptuşit, când, după o scurtă oscilaţie, moara a început să se rotească. Barele nou puse au sărit din lăcaşurile lor, împinse de forţele centrifuge. Cânţa şi Amot atât au putut: să sară în sus, încercând cu disperare să se prindă de un segment pe care încă nu au reuşit să-l demonteze. Apoi moara s-a liniştit şi o voce impersonală, venită din gura morii, îi chema pe nume. Era vocea pierită a şefului de echipă, care acum se gândea că va face puşcărie pentru uciderea colegilor în moară. Din înlăuntru nu se auzea nici-o mişcare. Amot şi Cânţa au auzit tevatura pornită după rotirea morii, la care se cuplau şi ceva urlete şi icnete stridente, apoi s-a lăsat o tăcere totală. Şeful de echipă şi-a pus o scândură pe cărucior şi se pregătea să intre în moară pentru a i scoate pe cei doi sau… ce a mai rămas din ei.
Deodată s-a auzit o urlătură ca a unui animal înjunghiat şi, cu lampa în faţă, cu lacrimi în ochi, colegii au împins scândura cu el cu tot, în moară. Era drumul pe care nimeni n-a dorit şi nu va dori să-l facă vreodată. Să te apuci să aduni resturile a ceea ce înainte cu câteva clipe era colegii, prietenii tăi, doi oameni care, după această scăpare şi rotire a morii, pot fi “carne bavurată în sos de pirită auriferă” Colegii îl împingeau încet, hotărâţi, dar şi înspăimântaţi, pe şeful lor de echipă, al lăcătuşilor de la căptuşirea morilor, pe Savin Laibuc. Apoi, cei care-l împingeau au auzit un alt urlet îngrozitor, cel al şefului de echipă, urlet care le-a muiat picioarele şi-au căzut pe bare. După acel urlet, Savin s-a pus pe un adevărat hohot de râs. Era momentul în care echipa de afară, cu privirile în pământ îşi făcea nenumărate cruci în tăcerea care a cuprins hala întreagă. Trupa de la alimentare se pregătea să-l tragă afară pe Laibuc, convinsă fiind că cele văzute de el în moară “l-au stricat de cap”. Simţind mişcarea, Laibuc a mai urlat o dată cât de tare a putut: “sunt vii”, după care l-au tras afară. Pe aceiaşi scândură i-au scos şi pe cei doi care erau acăţaţi de câte un segment ca ciorchinii de struguri. Şi-au revenit cu greu, dar au refuzat să mai intre în moară. Bombonel a venit la ei să-i roage să-l ierte. Le-a spus că din cele trei metode de fixare a morii el a folosit-o pe acea care …nu era sigură şi, scăpând moara din prinsoare, s-a rotit cu ei cu tot. A venit la cei doi ca un mâţ plouat. Urletele auzite de cei doi din moară, erau de la corecţia aplicată de colegii de echipă lui Bombonel, pentru că a adormit şi i-a fugit ranga printre dinţii pinionului de atac al morii.

De fapt, aşa au crezut cei doi din moară, dar corecţia respectivă i-a fost aplicată lui Bombonel de morarul morii 5, personajul despre care vorbim acum. Amot şi Cânţa erau “supţi” de gradele morii şi ortacii le-au pus pe umeri şubele, cu toate că se aflau în iulie. Le-au dat slatină din care au băut mai bine de un litru fiecare. Se uitau la etichete. Era de Săpânţa. Se gândeau la alte zile cu alte “mori căzute”, cu alte întâmplări ce altădată era considerate de excepţie şi care acum aveau tendinţa să devină citadine.
Într-o duminecă a căzut iar moara 5. Au chemat toată echipa de intervenţie. În acele vremuri, oprirea unei mori de la “aur”, trebuia obligatoriu înştiinţat ministrul de resort.
S-a făcut şi aceasta şi s-a dat ordinul de intervenţie imediată şi cu toate forţele. Căptuşirea acelei mori a durat aproape douăzeci de ore. Colegii ş-au propus ca măcar dumineca să nu bea apa sărată de Săpânţa la ieşirea din moară. Au pus, mână de la mână, să cumpere o ladă de bere .O parte dintre sticlele cu bere le-au pus la rece, altele nu. Când a ieşit Izvor din moară, colegii l-au întrebat de care bere doreşte să bea: din cea pusă la rece, sau din cealaltă. El a dorit o bere din cele ce au fost puse la rece. A băut pe nerăsuflate două sticle, atunci, imediat după ce a ieşit din moară. Apoi i s-a făcut un rău ciudat. A mai făcut şi febră. Morarul morii 5, Ion, omul acesta de care tot povestim, l-a dus acasă. Erau de-o vârstă. Izvor delira. Seara l-au dus la spital. Făcuse aprindere de plămâni, din care apoi a “prins” apă la plămâni. I-au scos apa şi a rămas… cancerul la plămâni. După două luni l-am înmormântat pe Izvor, colegul nostru care a băut două beri reci la ieşirea din moara 5. Era tot într-o duminică.
Poate că dumneavoastră v-aţi gândit uneori să faceţi comparaţii între persoane cât acestea sunt în viaţă. Poate aşa ar fi bine, dar noi, numai după ce pierdem pe cineva, ne dăm seama cât era de grozav. Ce pilon de bază era în gaşca noastră. Aşa facem şi acum bag seama. Izvor, prietenul nostru, era unic. La masa la care ne luam micul dejun, masa care în Codul Muncii se numeşte “pentru refacerea forţelor de muncă”, la un moment dat, eram patrusprezece lăcătuşi. Toţi au devenit maiştri, ingineri sau tehnicieni. Izvor a fost primul maistru…preparator. Când a intrat în moară, el nu vroia să-şi părăsească colegii la greu. Ştiind ce-i aşteaptă pe prietenii lui, cu toate că era maistru preparator de tură la filtre, a venit să înlocuiască un prieten căsătorit şi a intrat în moară în locul lui.

Dacă Izvor a murit, a murit în locul lui, a prietenului pe care l-a înlocuit. Parcă-l aud şi acum cum striga la terminarea prânzului: “Gheorghe Bilţ ridică-te în picioare să te lodesc cu-n porodici” Folosea această “stratagemă” ca să înţeleagă Bilţ că era aşa de mic, încât nu-l poate lovi cât timp stătea jos. Numai el ştia urcuşurile şi coborâşurile echipei de fotbal Minerul, cu multe luni, înainte de producerea ori căror evenimente la această formaţie. El însufleţea echipa, antrenorii şi galeria. Puţinii ani care i-a avut, nu i-a trăit, i-a ars până când Dumnezeu l-a chemat la el. Puţini oameni păstrează atât de vie amintirea în memoriile prietenilor, a cunoscuţilor. A lui ne este proaspătă şi va dăinui veşnic în inima oricărui om care l-a cunoscut. L-au îngropat iarna, într-una dintre cele 60 de zile fără soare cu care ne încearcă Domnul an de an. La capelă era mare jale. Prietenul nostru, cu care ne aveam ca fraţii cât era în viaţă, era “ocupantul” coşciugului din faţă. Arăta aşa de bine că parcă se pregătea să facă cine ştie ce năzbâtie copilărească. Dar iarna aceea nu avea numai zile înnourate, nu avea numai zile cu viscol şi zăpadă, s-a dotat, spre durerea sufletelor noastre, şi cu zile cernite. S-a nimerit ca tocmai el să ni le cernească, părăsindu-ne la vârsta când aţi îşi fac planuri de viaţă. Uram ziua aceea. Oamenii se pregăteau să întâmpine Naşterea Mântuitorului, când, precum un trăsnet, a venit vestea trecerii lui Izvor la cele veşnice. El s-a pregătit cu totul altfel să-l întâmpine pe Mântuitor. Între cei două sute de oameni care-l conduceau pentru ultima oră, nu era o singură fiinţă care să nu jelească. Mirele nostru, mirele care trebuia să-şi bucure părinţii şi familia, era îmbrăcat de mire…în copârşeu. Ochii ne erau doar căuşul lacrimilor, sufletele se cutremurau în fiecare de atâta durere. Când fanfara a intonat imnul funebru a lui Haydn, odată cu sunetele alămurilor, în mine au intrat toate sunetele cântecelelor de jale cântate la toate necazurile şi nenorocirile oamenilor din satul meu de obârşie. Doamne, câtă tristeţe era şi cât de tânăr şi nevinovat a fost chemat la El prietenul nostru! Nu se putea spune că lumea plângea. Era un freamăt cutremurător susţinut de tragedia căzută pe acea familie care îşi pierde “stâlpul casei” în ziua aceea. Trupurile oamenilor se zbuciumau în spasme, parcă luate de friguri. Lacrimile şiroiau continuu pe feţele tuturor. Adio, dragul nostru ! Mâine seară aniversăm naşterea Mântuitorului. Domnul fie cu tine, cu voi, că nouă ne-ai golit şi rupt sufletele. Va trece mult timp încercând să readucem neuitatul şi inimitabilul tău zâmbet care ne molipsea pe toţi, transformându-ne sufletele şi viaţa în explozii de tinereţe. Am fost şi vom fi împreună! Eşti locatarul pururi al sufletelor noastre!….dar cât ne vei lipsi, n-o vei şti niciodată…de veţi trece prin cimitir o să vedeţi o cruce pe care scrie…Izvor…izvorul durerilor noastre…a tinereţilor neîmplinite…a fericirii neîmpărtăşite.