Timpul îmi era foarte drămuit înainte de începerea serviciului, aşa că depănarea amintirilor, a rămas pe altădată Oricum ne-am bucurat de reîntâlnire.
După despărţirea de morar, mi-am luat la deşirat amintirile cu şi despre această persoană. Este trist când te muţi din locul naşterii tale, când îţi rupi rădăcinile, este sinonim de multe ori cu “a doua ta naştere”. Numai că la naştere eşti aşteptat şi dorit de toţi cu bucurie şi o mare uşurare, aici, în schimb, nimeni nu te-a aşteptat şi toţi ar fi bucuroşi să nu te mai vadă niciodată. Eşti un intrus, un neagreat. S-ar putea ca şi oamenii aceea să aibă multă dreptate. Persoanele care se dezrădăcinează, în încercarea lor de a şi “face un pustiu de bine” îşi mai toarnă colegii, “se dau bine cu şefii”, uneori afirmă lucruri pe care n-ai cum să le verifici. Mult mai grav personajul nu-i exclus ca printre alte gânduri nerostite, cel ce a apărut de “nu ştiu unde” să tindă a ţi ocupa propriul serviciu. Şi, chiar dacă n-ar fi aşa, odată cu apariţia acelui personaj neagreat de nimeni, te simţi obligat şi tu să ridici ştacheta muncii la alt nivel, deoarece deja trebuie să demonstrezi noii concurenţe, că îţi meriţi postul, lucru de negândit până la apariţia intrusului. Odată cu sosirea personajului dezrădăcinat se schimbă centrele de influenţă între cunoscuţi şi prieteni, uneori se trădează prietenii şi, de acum, evoluţia cunoştinţelor, a prieteniilor se va lega şi derula altfel. Nou venitul este conştient că nu este dorit şi că toţi ochii colegilor şi ai şefilor sunt pe el şi pe lucrările executate de el, de aceea el trebuie să execute, numai lucrări de calitate, uneori chiar dacă-i vorba de lucruri obişnuite. Face toate aceste eforturi pentru a şi impresiona şefii, intimida colegii, pentru a de impresia nu numai că-i bun, ci şi că el este foarte bun, sau cel puţin, că altul, în afară de el, nu ştie să-şi facă meseria la standardele cunoscute de el. Că oamenii aceştia, acum colegii lui de muncă, nu s-ar fi putut descurca fără el, n-ar fi avut prilejul să cunoască unele lucruri care sunt cunoscute numai de el. Situaţia îi va aduce şi invidii, dar şi un volum de muncă epuizant de mare, atât pentru el, cât şi pentru întreg colectivul în care “a fost primit”. Parcă aşa s-a întâmplat şi cu el, atunci când, a solicitat să lucreze în uzina aceea.
După o lungă perioadă neagră, de incompatibilitate şi multiple şicane din partea colegilor, la care le-a răspuns şi el cu aceeaşi metodă, primul care i-a acordat atenţie şi consideraţie pentru munca prestată, pentru realizările lui, a fost frumosul morar de la moara 5. Se întâmpla acest lucru, într-un moment în care s-au acumulat destule elemente şi fapte pentru a şi da seama, indubitabil, că este respins de acest colectiv în care ar fi dorit să-şi continue activitatea de aici înainte.

Cu toate că ambiţie avea destul de multă, a realizat că nu se poate încadra într-un colectiv care-l marginaliza continuu. Era ziua când psihicul i-a cedat, nu mai avea putere de respingere a atacurilor, farselor şi luărilor în zeflemea puse la cale de toţi acei colegi, care doreau să nu-l mai vadă niciodată şi a hotărât să se lase păgubaş. Să se ducă “unde-o vedea cu ochii”, numai aici să nu mai rămână. Cu o ultimă privire, ca un tur de orizont de rămas bun, se uită înspre moara 5 şi atunci l-a văzut pe morar cu gura deschisă însăilând ceva. Prin zâmbetul ce-i lumina faţa, îi făcea semne cu mâna, să se apropie. Tot prin semne agitate, îl obliga să se uite într-o anumită direcţie. De curând, un bătrânel, şi el de puţină vreme sosit aici, dar care “avea spate”, şi a fost făcut:”responsabil cu ungerea”, adică să treacă pe la utilajele care nu erau în responsabilitatea lăcătuşului de schimb şi să le mai dea ceva ulei. Practic, nu avea de făcut nimic, deoarece nu existau utilaje care să nu fie în custodia cuiva, şi plictisindu-se, a aţipit sub melcul morii 5. Această “fază” i-o arăta morarul, în momentul în care el a crezut că aici, în această uzină, nu mai are nimic de făcut, în afară de…a da bir cu fugiţii. M-am gândit de multe ori de ce a făcut omul gestul?. Apoi am aflat singur. “Omul nostru”, “cu ungerea” era purtătorul “poveştilor” la şefi. El era cel care dispunea cine să aibă şi cine nu premii, prin felul în care erai “vopsit” la şefi de către el. Gestul morarului era incomensurabil. Practic, mi-am reîncărcat bateriile şi am putut începe din nou lupta pentru integrarea mea în acest colectiv dificil şi greu penetrabil. Am abordat lupta cu alte forţe, dar şi cu un psihic mai puţin labil. Deja eram stăpân pe situaţie. Am fost absolvit de o grea vină. Oamenii au aflat cine-i “vopsitorul lor”. Şi semnele de atunci ale morarului au fost primele semne de simpatie. Povestea cu Bombonel urma să vină ceva mai târziu.
Sfărâmarea minereului în vederea extragerii conţinuturilor de metale a cunoscut un drum ascensional destul de radical, dacă ne gândim că s-a început cu spargerea pietrelor în mojare, apoi în şteampuri, ca astăzi să se facă în mori cu bile din oţel, antrenate de motoare electrice şi mai recent bilele de oţel se înlocuiesc cu bucăţi mari de minereu, procedeu numit automăcinare sau măcinare în mori autogene. Indiferent ce se macină în ele, morile se căptuşesc cu bare şi segmente de oţel. S-a încercat alternarea acestor bare cu bare confecţionate din cauciuc. Cert este că acea căptuşeală a morii se macină în trei-patru luni şi trebuie obligatoriu înlocuită. Când ai un nou venit este absolut sigur că acela, să facă prima cunoştinţă cu operaţia de decăptuşire-căptuşire a morilor. Mai mult, cum gurile de evacuare ale morilor nu depăşeau nici una patruzeci de centimetri, cei mai subţirei aveau “abonamente” la morile 2, 13, care aveau cele mai mici guri de evacuare.

Ca o acceptare tacită, maistrul a repartizat pe noul venit la moara 2 pentru căptuşirea acestei mori proaspăt “căzute”. Moara aceasta era istorie. Dintre toate morile de aici, ea era singura din ’39, era cea mai veche. Cine a proiectat-o şi construit, nu s-a gândit probabil că trebuie şi căptuşită, deoarece barele erau atât de lungi cât de lungă era moara. La acea lungime barele de sută cântăreau trei măji care trebuiau manipulate de cele două persoane ce căptuşeau moara. Tot proiectantul i-a făcut morii un capac ca pentru torsul Şeherezadei. Pe gura morii nu încăpeau cei însuraţi cărora tihna şi gustul mâncărurilor făcute de tinerele neveste au început să li se depună pe burtă, deoarece proiectantul morii a calculat un orificiu de intrare de 40 cm în diametru aceasta devenind în timp, o probă de abilităţi pe care trebuia s-o treacă la angajare noul lăcătuş. Pentru unul ce participă prima dată la o căptuşire de moară era imposibil să nu mai existe şi alte surprize. Moara aceasta avea pinionul de atac şi cuplajul de antrenare mai jos decât normal.(fiind printre primele confecţionate) Această pozare ducea la imposibilitatea blocării morii pe parcursul lucrului, fenomen care, în momentul în care se schimba centrul de greutate al morii datorită completării cu barele de oţel, ducea la rotirea ei cu oameni cu tot. Dacă nu erai alduit de Dumnezeu şi se întâmpla să se desprindă barele, persoanele care efectuau căptuşirea aveau ocazia să rămână fără picioare sau chiar să fie strivite de barele desprinse sau încă nefixate. “Fericirea” aceasta putea să se răsfrângă asupra oricărui lăcătuş. Cu puţin noroc, pentru o anume perioadă de timp, reuşeşti…până într-o zi…
Toate acestea le vedea cu ochii minţii Amot. Era perioada cu cel mai mare efort fizic depus şi cu pericolul ce-l “căra” zilnic în spate.
Ştia că într-o zi îi va veni rândul să căptuşească şi moara 5. Aici erau alte condiţii. Existau spaţii de manevră suficiente în exterior, având posibilitatea introduceri barelor în moară cu un cărucior. Cum moara avea butuci de fixare la mijloc, barele erau doar de…130 de kg. Altă viaţă! S-a nimerit ca omul care rotea moara cu diametrul de cinci metri să fie puturosul de Bombonel care mai era şi proaspăt însurat Pur şi simplu, în ultima vreme, dormea în picioare. După ce s-a rotit moara în gol o jumătate de oră, timp în care a fost alimentată doar cu apă rece, temperatura ei a scăzut la 45gC. Se putea lucra. Amot şi Cânţa au intrat în interiorul morii. Pe braţele lor, datorită temperaturii şi a umezelii în exces, a lipsei de oxigen, sudoarea nu se scurgea, ci “creştea”. Simţeau ciudata senzaţie ce premerge leşinul. Un prim tur de orizont, o primă evaluare a “spaţiului infernal” din moară, după care au cerut sculele necesare operaţiilor ce trebuiau să le facă. Blindajele erau atât de pătrunse unele în altele de păreau sudate monolit.