Tinerii s-au culcat din nou ca doi îndrăgostiţi şi s-au bucurat de faptul că trăiesc.
Dimineaţa Ioana a plecat cu Bănuţu la serviciu şi după aceea s-a dus să-l vadă pe taică-l său, părintele ei preferat şi cum se mai simte. De fapt Ioana era deţinătoarea unei mari surprize pentru ei şi şi-a propus că prima dată îi va spune lui Luky, altfel, nu va spune nimănui. Acum era sigură că este gravidă după atâţia ani de aşteptări şi incertitudini. Acum va avea şi Luky un nepot. Cam târziu, dar uite că Dumnezeu n-a uitat de ei.
Ioana a ajuns la părinţi. Au servit masa împreună şi i-a părut că Luky este tot mofluz, de aceea i-a spus:
– Tată, te văd şi astăzi abătut, dar am o veste pentru tine care sper să te bucure. Acum e sigur că sunt însărcinată. Vei avea şi tu un nepot. Ida a sărit pe Ioana şi a umplut-o de săruturi. Luky a făcut ochii mari, a încercat parcă să înghită nodul care i s-a pus în gât. A deschis gura ca un peşte pe care-l scoţi din apă, apoi a căzut pe duşumele. Pe când s-a întors Ida înspre el să-l gratuleze ca viitor bunic, Luky nu mai sufla. Era mort. La înmormântarea lui a venit şi Anica. Nu se ştie ce au povestit, dar ei i-a revenit sarcina să le spună de ce fiul ei poartă numele de Bănuţu şi nu Iftode. Ea a rămas gravidă de la Luky, nu de la Iftode Cujmir care a avut grijă de acest lucru. Apoi este sigur că Cujmir era mort când ea a rămas gravidă cu Luky. Cum de s-a întâmplat să se căsătorească doi fraţi buni Ioana cu Bănuţu, ambii copiii lui Luky, care din câte i-au spus, vor avea şi un copil? Erau întrebări la care alţii trebuiau să dea răspunsul.

BAIA MARE
Iunie-septembrie 2004

A fost odată, nu tare demult….

Se pare că omul începe cunoaşterea lumii noaptea. Nu este o greşeală, deoarece şi zilele din “Facerea lumi” încep tot seara, aşa că nu-i mare minune dacă şi omului i se întâmplă aşa.
Mergeam pe porţiunea aceea de trotuar de vreo treizeci de ani şi, până în seara asta, nu mi-s-a întâmplat niciodată să păşesc ca acum, în gol, zdruncinându-mi toată fiinţa. Erau zilele, de fapt, nopţile în care, cu perniciozitate religioasă, ni se “lua curentul”, după o ultimă găselniţă a lui Ceauşescu. Îmi cumpărasem o lanternă, deoarece frecvenţa decuplărilor curentului era mai mult decât supărătoare şi umblam cu ea pretutindeni.
Îmi amintesc că la nunta fetei mele, gândindu-mă la fazele cu întreruperile de curent, mi-am cumpărat două lanterne cât două faruri de maşină, pentru a nu rămânea cu buzele umflate, când starostele va aduna darurile M-au costat mulţi bani în acele timpuri. De altfel cam toţi s-au “canalizat” înspre astfel de cumpărături, fiindcă acel necaz ne lovea pe fiecare. Tot pentru acea ocazie, a nunţii fetei mele, a trebuit să “trec muzica” pe baterii de teamă că vor “face economii” de curent şi duminica după amiază.

În momentul în care m-am împiedecat, s-ar fi putut ca lanterna să nu fi fost aprinsă, altfel nu-mi explic cum am reuşit să mă împiedic, doar acum. Căutând motivul care mi-a provocat acel şoc, am zărit un bărbat, pe un mic peron din faţa blocului, ce trecuse cu înălţimea de 1,80 şi care ieşise să se plimbe. Aş fi dorit să-l văd, să-l cunosc, dar înălţimea lui nu-mi permite să-i “bag lanterna în ochi”, aşa că am lăsat această fază pe altă dată.
În trotuarul despre care vorbim era făcut un rost de-o rădăcină de plop care, probabil ieşise de curând din pământ. Mi-am continuat drumul fără alte poticniri, şi poate nici eu n-am mai stins lanterna până la uşa apartamentului, urcând cele patru etaje fără folosirea liftului, fiindcă tuturor ne era frică să nu ne transformăm în prizonierii lui, pe perioadele în care se întrerupea curentul, perioade cărora nimeni nu le cunoştea durata. Aşa se explică de ce mai bine de un an şi jumătate nimeni n-a mai folosit liftul de pe scara noastră, chiar dacă locuia la etajul zece. Cineva ar putea spune că şi liftul se poate deschide, dacă se întrerupe curentul, cu cheia triunghiulară iar persoanele sechestrate în el pot ieşi afară. Este adevărat aşa era cândva şi la noi, dar, după atâtea deschideri şi închideri, s-au ros nu numai muchiile cheii, ci şi suportul respectiv din instalaţia liftului, făcând imposibilă operaţia de evacuare în cazul unor întreruperi. De ajutor ne erau doar lucrurile lăsate de Dumnezeu şi făcute de mâna omului-scările!
Dimineaţa plecând spre serviciu, am întâlnit din nou persoana înaltă din ajun, numai că de această dată m-a salutat el şi l-am recunoscut pe morarul morii 5 din Ceanuraţia Săsar, persoană deosebită, volubilă, care ştia să aprecieze o glumă. Era foarte sociabil, puteai întreţine cu el o discuţie reconfortantă, oricând. Poate această caracteristică să fi fost un “defect profesional” pentru că morarii din ceanuraţie, nu puteau desfăşura nici-un fel de discuţie în timpul celor opt ore de muncă, datorită zgomotului continuu al morilor. Toată conversaţia lor şi a celorlalţi ce lucrau acolo se limita la semne devenite simboluri profesionale. Chiar şi după serviciu, o conversaţie cu un morar semăna mai mult c-o urlătură întrucât, după expuneri repetate şi îndelungate la zgomotul acela infernal, morarii îşi pierdeau auzul. Cel despre care povestesc era acum pensionat şi, după circa un an şi jumătate, a redevenit om cu auz normal. Tot cu aceasta ocazie am aflat că s-a mutat de puţin timp aici, el fiind născut într-un sat din apropiere. A renunţat la pământ, deoarece şi puterile lui au renunţat la el. Cu tristeţe “s-a făcut” orăşean definitiv numai acum, cu toate că, întreaga lui viaţă, a muncit în acest oraş. Poate de aici volubilitatea lui căreia eu nu i-am putut face faţă.