Mare i-a fost bucuria când s-a întâlnit cu mai bine de jumătatea fostei sale clase la şcoala de maiştri. Poate că aceleaşi considerente să fi avut şi celelalte întreprinderi patronatoare, dacă au făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi colegi de clasă.. Aşa s-au constituit primii responsabili de practică cei care în anul următor vor deveni maiştrii instructori.

* * *

După evenimentele din Cehoslovacia din ’68, politica lui Ceauşescu a prins o tentă mai naţionalistă prin care încerca o mai mare coeziune între popor şi conducerea politică a ţării. Printre măsurile preconizate de el s-au materializat mai multe legi. Una dintre ele a dus la schimbarea actualelor denumiri ale oraşelor istorice, mai ales acelea care durau din vremea romanilor, cu denumirile avute în antichitate. Aşa devine Clujul, Cluj-Napoca, Turnu Severin, Drobeta Turnu Severin şi altele. Tot de la această împrejurare, printr-un decret se acceptă schimbarea gratuită a numelui oricărui cetăţean, al cărui nume este trivial sau înjositor, ori a acelora care îşi doresc să revină la nume proprii româneşti. Ocazie de care au profitat mulţi, cu osebire care îşi doreau să-şi ascundă trecutul. Se pare că tot pe atunci s-a demolat şi „monumentul tancului T-34” din Cluj. Probabil că s-a făcut acest lucru nu numai că produceam noi tancuri şi nu rele, dar probabil pentru a ne mai detaşa puţin de „marii fraţi din răsărit”, care în loc să ne doteze pe noi cu tancuri ultramoderne pe grâul ce ni l-au mâncat, au trimis tancurile acelea moderne în Israel să omoare oameni nevinovaţi. Probabil că de atunci ne-a bătut gândul să facem un tanc care să fie numai al nostru.

* * *

Au trecut mai mulţi ani. În familia lui Luky fata s-a făcut mare, era acum la liceu. Sora lui Luky nu avea nici-un copil de la George, care acum era proaspăt avansat, devenind unul dintre comandanţii securităţii din Petroşani. Cum a ştiut ea de bine i-a rugat pe Ida şi pe Luky s-o lase pe Ioana să îşi facă liceul la ei, în Petroşani. Dacă va dori era evident că va putea intra mai uşor la facultatea de preparare, la topografie sau ce o să creadă ea că-i va plăcea. Cu toate că nu şi-ar fi refuzat sora ori pe şogorul său George pentru nimic în lume, Luky era sigur că dacă ei au făcut demersul acesta, pentru fata lor, era echivalentul unui viitor capital şi nici o secundă nu s-a gândit să-i refuze. Serviciul, ca serviciul. Mai făcea câte-o prietenie, îşi mai turna câte un prieten cu toate că acum era suficient să-ţi dai numărul de cod şi prin criptogramare, telefonic adăugai faptele în „contul” unuia sau altuia. Cumularea se făcea la un seviciu „administrativ”.

Când se adunau suficiente probe care încriminau pe acel individ se întocmea dosarul pentru trimiterea în judecată. A trecut vremea „declaraţiilor pe propria răspundere”. Zilele trecute un mare şef de partid se lăuda că dosarul său de la securitate nu are nimic compromiţător. Ceea ce se înţelege prin „dosar”, documente care se întocmeau concret, se făceau doar pentru acele persoane care erau deferiţi organelor de judecată. Persoanele sub supraveghere şi urmărire nu era nici cum catalogate sau clasate în dosare. Luky era acum angajatul şcolii în care a făcut şi şcoala de maiştri, de vre-o zece ani, când minerii din Valea Jiului, la o vizită a primului ministru de atunci din’77, l-au sechestrat vreo două zile, dându-i hrană doar pâine şi slănină sărată, până când a venit Ceauşescu în Valea Jiului. Cuţitul ajunsese la os şi nu se putea merge mai departe, se pare din nici o parte. Minerii şi-au cerut drepturile câştigate prin luptă în timpul regimurilor burghezo-moşiereşti, lupte care au avut loc în mai multe perioade şi a culminat cu împuşcarea minerilor în anul 1929 de la Lupeni. Toate drepturile câştigate de la burghezie le-au fost anulate de guvernarea comunistă care „apăra drepturile muncitorilor şi ţăranilor” obligaţie asumată prin statut. Abia când a venit Ceauşescu în Valea Jiului, şi-au spus păsurile. În acele momente în care cu destulă teamă şi greutate le-au fost „restituite” la adunarea care a avut loc verbal de către Ceauşescu, dar numai drepturile câştigate de la „ăia”. Guvernul muncitorilor şi ţăranilor nu le-a oferit nici un drept în plus. Era normal ca atunci sa fi cerut majorarea salariilor. Li s-a oferit ceva, puţin şi acolo. S-au mai îmbunătăţit cu ceva şi condiţiile de pensionare ale minerilor, la o altă cuvântare ce a avut loc la Motru. Apoi, în numai cinci ani, au dispărut absolut toţi acei care au participat la greva de la Petroşani din 1977. În mină au fost introduşi tinerii care au fost încorporaţi la arma securitate. Ei au dat producţia raportată de Ceauşescu la congresul al XI al PCR. Unii dintre aceşti tineri, care erau băieţi pregătiţi, toţi aveau liceul industrial terminat, şi-au completat studiile la seral, apoi şi-au încropit o familie şi poate acolo trăiesc şi astăzi ca pensionari ai Văii Jiului. Nicolae Sabău, printre cântecele cu care el ne delectează, are şi un cântec în care se reflectă situaţia de neimaginat a tinerilor încorporaţi la arma securitate şi obligaţi să lucreze direct în cele mai grele mine de cărbuni din ţară. În cântec tânărul se adresează părinţilor săi, ţărani şi ei intr-un sat din jurul Băii Mari.

„Mamă de vreţi să m-aveţi;
Faceţi şi voi ce puteţi,
Vinde-ţi boii cei de fală.
Mă scoateţi din mină afară”.

După răzbunările instituite împotriva celui mai revoluţionar segment al clasei muncitoare, minerii, conducătorii partidului muncitorilor şi ţăranilor, au mai luat şi alte măsuri „organizatorice” împotriva tuturor acelor care ar fi îndrăznit să „ridice” probleme care nu sunt”de atitudinea” lor şi carte se pare că nu era voie de vorbit măcar.

Ce „dânşii” au scăpat din obiectiv era că „bulgărele de omăt a început rostogolirea” după câte se cunoaşte nu există forţe capabile a-l putea opri.
În acel an, în toamnă, prin noiembrie, aceeaşi şcoală în care şi-a făcut şi Luky studiile tehnice, a fost gazda Cercul pedagogic al maiştrilor instructori din trimestrul I al anului şcolar 1977/78, cerc la care participau toţi maiştrii instructori din judeţ. Erau mai mult de trei sute de oameni. Se pare că a fost ultima dată când au fost adunaţi maiştrii instructori din tot judeţul în acelaşi spaţiu.
După evenimente produse atunci, s-a fragmentat foarte mult personalul participant la asemenea cercuri şi, de regulă, au avut teme atât de banale că nu s-au adunat mai mult de 30 de inşi aproape niciodată, cu toate că au fost mixaţi cu inginerii. S-a „optat” pentru cercuri pe profesii de o anumită sorginte la care participau maiştrii instructori şi ingineri de la acelaşi profil. Luky, la acea şedinţă a Cercului pedagogic din luna noiembrie stătea în rândul de scaune în care erau toţi colegii de breaslă de la şcoala lor. În perioada respectivă el şi alţi doi colegi erau angrenaţi în realizarea lucrării pentru obţinerea gradului didactic I, lucrare pe care o realiza în paralel cu ceilalţi colegi. Unul dintre ei, terminând în avans unele capitole ale lucrării, i-a oferit şi lui acele capitole, evident că gratis, doar erau prieteni. Capitolele de lucrare primite se includeau şi în lucrarea sa, însumând destul de multe pagini. Lângă el s-a aşezat şi Luky, în speranţa că se vor mai putea consulta, la problemele care le erau comune. Discuţiile ce le purtau, firesc, erau tot pe marginea lucrării, ei fiind vecini şi cu atelierele. Imediat cum s-a aşezat prezidiul la masă, fără nici o introducere, inspectoarea a dat citire decretului prin care s-a hotărât majorarea normelor didactice la 30 ore pentru profesori şi 40 pe săptămână la maiştrii instructori. Nu au fost atenţi la ce citea inspectoarea în acele momente deoarece o adunare atât de mare de oameni cu preocupări identice, aceleaşi examene, aceleaşi procedee de lucru, era firesc să se mai consulte despre noutăţile apărute la ei în şcoală şi chiar în meseria lor. Această lipsă de receptivitate faţă de lector se datora faptului că toţi erau cunoscuţi între ei, fiind greu de stăvilit, de realizat un minim de linişte necesară unei astfel de adunări cu atâţia participanţi. Abia în momentul lecturării decretului, partea în care se menţiona că majorarea se va face retroactiv începând cu luna septembrie, s-au sesizat oamenii că ceva nu este bine.
Pe luna noiembrie deja luaseră leafa. Asta se deducea că banii care urmau să le fie reţinuţi la prima chenzină, „banii restanţi” pe cele trei luni vor fi reţinuţi în luna decembrie. Luna aceasta, de regulă nu numai la români, este o lună a sărbătorilor, când fiecare se gândeşte la aproapele său, la un mic cadou În urma acelui decret ei urmau să lucreze de acum încolo dar cel puţin o lună, fără salariu. Luky s-a ridicat printre primii să ia cuvântul. Aşa cum îl ştiam, şi acum ni „s-a arătat” întotdeauna înfierând combativ şi cu „spiritul dreptăţii inoculat în sufletul său mare”.