Dragomir terminase liceul la seral, era bacalaureat. Acei care auzeau pentru prima oră despre aceste polinoame, c-o privire tâmpă se uitau cu religiozitate la cel mai pregătit coleg al nostru cum vrăjeşte literele şi cifrele pe tablă ca pe nişte oi, care se îndreptă cuminţi spre strungă, când o voce sentenţioasă tună:
– Mulţumesc, doi ! Chestia asta cu atâtea litere, cu atâtea cifre care le-a înşirat atât de mult şi de frumos colegul cu cea mai mare pregătire şcolară din clasă, în momentul în care el a greşit şi a primit nota doi, pentru ceilalţi elevi ai clasei noastre cu pregătirea precară a însemnat o catastrofă. După Dragomir a venit rândul altuia:
– – Bran, poftim la tablă. Elevul Bran era unul dintre acei elevi care mult timp a uitat că în ţară mai sunt şi şcoli. El, după terminarea cursurilor împrumuta caietele de la un coleg, ca zi de zi să îşi caligrafieze lecţiile de câteva ori, să-şi mai aducă aminte de şcoală. Toate acestea le făcea pentru a învăţa. Pentru a „deschide” cu el ora de matematică şi mai ales cu un exerciţiu nou, era ca o maltratare. De fapt cu ambele mâini nu era capabil să ţină creta lipită de tablă pentru a putea scrie. Tremura aşa de tare încât profesorul a crezut că pur şi simplu s-a pârţăit în faţa lui. Probabil de aceea a încheiat rapid cu el chinul de la tablă.
– Mulţumesc, Bran. Doi! Acum urmau să fie testaţi alţii dar, în ordine alfabetică. Ei bine lucrurile aşa s-au şi derulat. Cum atenţia multora nu era concentrată pe exerciţiul ce se rezolva la tablă, era evident că nu vedeau mica nepotrivire lăsată de Dragomir Aşa au fost chemaţi la tablă nouă colegi care abia că puneau mâna pe cretă şi urgent erau „serviţi”, nimeni nu ştia exact pentru ce, cu o notă de doi. După ce a „administrat” tovarăşul profesor, nouă note de doi, soneria a pus capăt acestei ore. Numai că profesorul nostru de matematică nu a reuşit să-şi „aloce” suma celor zece note de doi, situaţie care se vedea că-l scotea din minţi, de aceea a decis:
– Vom rămâne şi pe perioada pauzei în clasă, pentru a termina rezolvarea acestui exerciţiu. Dacă totuşi există cineva care nu se poate abţine de la fumat şi doreşte să facă acest lucru, poate pleca din clasă. Toţi erau îngheţaţi. Cine şi-ar permite aşa ceva?! Nimeni nu se mişcau măcar. Colegul lângă care s-a aşezat Luky, în timpul examenului de admitere la desen, cu mişcări molatice, îşi închide caietul, şi-l îl bagă în bancă. Se ridică oarecum indiferent şi se duce înspre uşă. Înainte de-a atinge mânerul pentru a deschide uşa, tovarăşul profesor îl întreabă:
– Sorg, nu doreşti să termini mai întâi exerciţiul ?
– Cum să nu tovarăşe profesor. Ia ţigara din mâna dreaptă şi-o trece în mâna stângă. Cu mâna „eliberată” de ţigară, şterge al patrulea semn „plus” din coada exerciţiului. Pune un „minus” în locul lui. Simplifică. Şi din cârnăţăraiul acela lung, pe două table glisante, rămâne un monom din două litere şi o cifră. Profesorul i-a mulţumit frumos. Sorg a salutat respectuos şi a părăsit sala. Luky şi-a dat seama că atunci l-a urât prima oră pe „colegul” care fuma lejer afară şi ei „au trecut” lecţia nouă de matematică, în timpul pauzei. Profesorului nostru i-a clacat prima oră acest sadic obiectiv, cu care timora an de an clasele şcolilor de maiştrii. Era deosebit de afectat şi bulversat, el, care pentru prima oară n-a mai reuşit să-şi impună „metodele” dacă nu şi-a putut face „norma”. Cu toate că s-au terminat cu asemenea „metode pedagogice” cinci dintre colegi, de clasă ai lui Luky în acel an au părăsit şcoala. Nici nu mai doreau să se gândească măcar să revină, aşa groază au avut de matematică şi de profesorului de matematică, profesor după cum v-am spus foarte bun şi căutat de altfel.

Spun colegii mai tineri, care au trecut prin şcoala de maiştri din acea localitate după generaţia lui Luky că „demonstraţia” aceea nu s-a mai repetat niciodată pe parcursul anilor care au urmat.
Luky îşi mai aducea aminte de un „fenomen” destul de răspândit în şcoala de maiştri şi care era de competenţa lui, şi trebuia să fie curmat. În „faza cu profesorul” ştia „că va interveni” un alt tovarăş informator dintre profesori. Şi informările se făceau pe colective, se respectau gradele fiecăruia. Nu mergea oricum. Dar puteţi să spuneţi cum vreţi, desfăşurarea lor însă…
La cursurile de specialitate la şcoala de maiştri, Luky avea profesor un inginer tânăr care era „făcut” prin noua filieră; facultăţile muncitoreşti erau desfiinţate. Acest profesor inginer cu câţiva colegi din clasa lui mai prindeau şi câte un „amator”care băteau cărţile zi de zi oră de oră. Clasa rămânea fără cursuri, nesupravegheată. Luky ştia că trebuie să „aducă la cunoştinţă” aceste lucruri dar nu dorea să atragă asupra şcolii această anatemă, cunoscând că în vizorul organelor superioare şi acel inginer profesor era pe lista posibililor viitori directori şi cum îl ştim, nu era el individul „să-şi bată cuie-n tălpi”. Cel puţin acum a dat dovadă de perspicacitate. S-a brodit ca într-o după amiază „trupa” să se apuce de jocul de cărţi, cu foarte mult sârg. Avântul acesta avea simpla motivaţie că în acea zi colegii lui de clasă au luat salariile. Cum au evoluat lucrurile la acea partidă de cărţi, numai cei care au participat acolo cunosc. Cert este că după o vreme, un alt coleg de clasă care locuia în cămin, a venit să ne spună că moare Someşan. Cumva trebuia anunţaţi medicii de pe salvare pentru a interveni. Şcoala avea birourile directorilor închise. Secretariatul, de asemenea era închis. Singurul telefon accesibil era la poartă, care era la o distanţă apreciabilă. Cineva a reuşit totuşi să telefoneze şi l-au dus pe Someşan la urgenţa spitalului. Atunci nu existau încă maşini personale de aceea telefonul era singura noastră posibilitate de a-i oferi o intervenţie calificată. S-au întors curând cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Tovarăşul profesor inginer ne-a ţinut cursurile din ziua respectivă. Printre celelalte discuţii, ale „oamenilor spăşiţi”, Luky o fi auzit vorba „club”. Cunoştea că în Baia Mare existau unele case, unde, neoficial erau folosite, ca şi cluburi ilegale, pentru asemenea gen de distracţie. Unul dintre aceste cluburi se afla pe strada Aviatorilor, un altul, la care a înţeles că mai „apelau”, era situat pe strada Aleea Nouă. Mai sigur era considerat clubul de pe strada Aviatorilor.
După un timp s-a răsuflat şi criza de apoplexie a lui Someşan, că despre aşa ceva a fost vorba. Ei se jucau ca de obicei pe sume mici, în linişte. Cum, necum s-au adunat pe masă toate trei salariile colegilor de clasă, plus contribuţia profesorului în acel joc. Era deja pauză şi s-au gândit să se întoarcă la cursuri. Văzând maldărul acela de bani pe masă, profesorul inginer a plusat ”pe toţi” şi a mai cerut o carte. Când Someşan a văzut că i se duce salarul pe o lună (şase sute de lei) a făcut o criză de epilepsie.

Ori ce metode de reanimare au încercat ceilalţi trei, nu l-au putut readuce în simţiri. Văzând că nu-l pot readuce în simţiri l-au crezut mort. Au adunat repede banii şi i-au ascuns. Nu puteau să-i împartă deoarece trebuiau jucaţi. După ce l-au dus pe Someşan la spital, după ce şi acesta şi-a revenit, au hotărât să-i joace la club. Au ajuns la „club” şi după uzanţele casei şi-au văzut de ale lor. Au „pornit” jocul şi….. miliţienii care i-au prins şi legitimat i-au amendat cu un sfert dintr-un salariu şi le-a confiscat întreaga sumă.
A mai fost o întâmplare mai aparte petrecută pe perioada cursurilor la şcoala de maiştri dar care n-a raportat-o nimănui, zicea Luky. Colegii lui spuneau că n-a raportat-o deoarece şi Luky era amestecat în ea. Erau în seara banchetului. Au fost deja declaraţi maiştri. Era minunat. Participau la banchet toţi profesorii şi toţi directorii. Puţini dintre colegii de clasă şi şcoală nu erau căsătoriţi. Erau o societate realmente tânără cu oameni cărora viitorul le era deschis spre alte şi noi provocări ale tinerei noastre industrii. Trăiau o stare de beatitudine şi buna dispoziţie, fericirea chiar era cuvântul cel mai frecvent folosit. Acest tumult efervescent molipseşte, ca să nu spun se transmite foarte uşor contaminând pe toţi din jurul tău. Fenomenul s-a răsfrânt şi asupra nevestelor sau a prietenelor, care au mai luat şi câte un vin, în plus. Calitatea de maistru oferea alte premize sociale, alte aspiraţii, nu puţini dintre colegi au ajuns acolo că renunţau la neveste, în momentul în care unele dintre ele „s-au ataşat de alt coleg”. Aşa s-a întâmplat că, însoţind unul dintre colegii de clasă la căminul unde erau cazaţi, Luky a întâlnit perechi ciudate, formate din colegii de clasă împreună cu femeile care ar fi fost prietenele sau nevestele…. altora. În timp ce unul dintre colegii care formau trupa de cartofori se distra, cu una sau alta dintre aceste femei, nevasta lui, în acea noapte de banchet, în acea noapte de fericire, n-a fost dansată nici măcar un singur dans. Era o femeie frumoasă, mândră. Toate aceste calităţi au rămas în timp, care le-a şters şi pe ele. Nevasta colegului, la timpul căsătoriei era curtată de doi pretendenţi. Băieţi foarte bine situaţi pe scara valorilor sociale. Ea a renunţat la ei pentru actualul soţ, care nici dinţi în gură nu avea la 22 de ani, datorită deselor „ciocniri” cu acei bărbaţi cărora le-a „tradus” nevestele. Era atât de prost că nu putea lega trei propoziţii, fără a repeta una dintre ele şi în spatele lor i se termina vocabularul, care şi el era unul searbăd şi arogant. Personajul acesta, şi el se număra printre turnători, am putea spune chiar voluntar. Prin această „calitate” a înţeles el că se poate proteja de bărbaţii care aveau neveste atât de „gâşte”, că-l acceptau să se culce cu ele. Mai târziu va profita din plin de calitatea lui de informator când un nepot de-al lui va deveni mare ştab în miliţie. Acum ca să se poată căsători, actuala nevastă, care atunci era secretara preşedintelui de sindicat pe Exploatare, i-a făcut întreaga dantură cu numai 36 de lei, adică două cotizaţii lunare ale unui sindicalist. Prin noii dinţi puşi de nevastă-sa le şoptea cuvinte dulci unor „paraşute” adusă de colegii interni, acum în perioada desfăşurării banchetului pentru „distracţie”. Din acest punct de vedere banchetul nostru a fost trist, mai ales că a doua zi, treziţi din băutură şi vise, se refăceau perechile venite împreună la ceea ce erau înainte de banchetul de absolvire al şcolii de maiştri. Multele dintre discuţiile purtate pe perioada banchetului erau încotro o s-o apuce fiecare dintre noi. Şcoala fiind subvenţionată de întreprinderi, fără a căror recomandare nu puteai să faci un asemenea tip de şcoală, era firesc să ne întoarcem la întreprinderea de unde am venit fiecare. Aşa s-a şi întâmplat, numai că şcolile profesionale au luat un avânt deosebit şi pentru ca aceşti muncitori de la care construcţia socialismului cerea atât de mult să fie pregătiţi desăvârşit, s-a luat măsura ca să fie îndrumaţi şi controlaţi la practica în producţie de către un maistru. Luky fiind cel mai tânăr maistru pe care-l avea atunci întreprinderea, a fost trimis să preia elevii de la Grupul Şcolar Miner.