Atunci tatăl copilului nu s-a mai dus “la lucru” ci “pe teren”. Copilul se minuna cum mergea tatăl lui “pe teren” fiind bolnav de T.B.C. şi abia sufla dar…întortocheate sunt căile Domnului. Nu pricepea băiatul dacă şi mamă-sa juca fotbal, deoarece şi ea, după o vreme, toată ziua era “pe teren”. E adevărat că apărea seară de seară cu un ajutor…american. Chestia aia, “ajutorul” consta dintr-o chiflă pentru copiii cătunului respectiv, o lingură de ulei de peşte cu care Ileana lui Stanciu făcea plăcinte de împuţea toată localitatea, şi o lingură de Milk sub formă de praf. Uni-l puneau în apă, alţii care îl luau pe uscat îi făceam să râdă şi ei pufneau alegându-se făinaţi pe toată faţa. Cât mama băiatului nu era acasă, au descoperit fabricarea zahărului bulgăr. Peste cutia din lemn în care ţineau zahărul turnau apă. A doua zi aveau zahăr căpăţână.
Dar cum “seviciu de teren” al tatălui băiatului reclama ca el să locuiască mai la “centru”, s-au mutat iar acasă la Rodna, cu părerea de rău a copiilor care aveau “tovarăşii” cuplaţi în baraca de cincizeci de metri. Acum copilul “vedea” o mare invidie pe Rebreanu care locuind în Maieru avea tovarăşi de joacă cu nemiluita, pe când ei, copii fostului strungar, acum Şef de Cadre, cu toate că aveau o curte mică în ea se strângeau toţi copiii de pe uliţă. Celelalte familii nu aveau mai mult de doi-trei copii, bunica băiatului a avut 12, mama băiatului şase, deci aici erau majoritatea combatanţilor la ori ce fel de joc. Pe vârste se puteau compune cam trei grupuri de copii care se agreau la furat de cireşe, la scăldat, la fotbal, la săniat, la patinat. Acum când afară sunt minus 17-19 grade Celsius este îngrijorător faptul că nici o picătură de apă din râul Săsar n-a îngheţat încă. Îngrijorarea creşte mai ales atunci când ştim că laptele îngheaţă la -11grade C, sarea la –21grade C, alcoolul la –39 grade C. Acest fenomen este cu atât mai bizar cu cât copilul şi tovarăşii lui mergeau iarna pe Someşul îngheţat până la şcoală şi tot pe gheaţa lui se întorceau acasă.
“La cireşele” lui Ion Creangă, mătuşa s-a l-ar fi agresat dacă-l prindea. Copilul, dar nici mulţi oameni din localitatea lor de munte nu aveau cireşi. Deci la ei erau şi mai preţioase cireşele negre sălbatice, care le furau de la diferiţi oameni străini de familie. Nu s-a auzit pe acolo ca cineva să bată un copil pentru că a furat cireşe. Ba uneori stăpânii cireşilor erau foarte cooperanţi. Le spunea să nu rupă crengile cireşilor, alţii îi rugau să le culeagă şi lor “un pumn” de cireşe. Copilul mărturiseşte că furatul cireşelor era cea mai plăcută şi interesantă formă de activitate a copiilor dacă se făcea la lumina lunii. Nu existau alte probleme deoarece acolo cireşele se coceau la începutul lunii iulie. Din “gaşca mare” , formată din fraţii mai mari ai copilului, într-o după amiază au fost solicitaţi de la părinţi să fie lăsaţi să meargă împreună la cules de cireşe. Cum era înspre amurg, tatăl băiatului le-a dat voie însoţindu-i cu vorbele: “Atâta staţi până vă vedeţi mâna”. La un moment dat se aude orologiul din turnul bisericii. A bătut de trei ori. Automat toţi s-au uitat la mâini. În luna plină de afară mâinile se vedeau bine. Atunci mi-a fost milă de tatăl băiatului. Avea o singură curea la pantaloni şi trebuia s-o împartă pe şase copii. Greu domnule!
Acum mi-a venit rândul să-mi fie milă de copil. Plămânii părintelui său erau putrezi şi l-au dus la Sanatoriul Toria, pe atunci în judeţul Trei Scaune, unde i-au extirpat plămânii. Concret a rămas cu un sfert de plămân şi şansă mică de supravieţuire. Problema era că pensia de boală era de numai 202 lei, pensie din care trebuiau să trăiască şapte guri. Atunci spectrul negru, în care va trăi multă vreme familia băiatului, a devenit certitudine, dar ce-a mai proastă perspectivă o avea băiatul care nu mai putea avea nici-o aspiraţie “la carte”. Liceul din Năsăud era gratuit, dar chiria şi mâncarea erau 400 de lei lunar şi trebuia să-ţi duci şi aşternuturi…Lucruri atunci de neconceput pentru familia sa. Gratuit, cu internat şi cantină erau doar unele şcoli ale MAI-ului…şcoli de mineri.

29 I – 6 II 2005

Risipiri de vieţii ?

– Bunicule !
– Nepoate mai lasă-mă şi pe mine în pace.
– Da ce, te-am supărat?
– Nu tu, a, mai puţin, alţii însă…
– Care-s ăia?
– Mă faci să râd.
– Păi asta vreau. Aşa şi aşa şi trebuie.
-A nu despre asta este vorba. Pe vremuri “ăia” ne obliga să-i cunoaştem pe “conducătorii iubiţi” pe de rost. Aceştia nu sunt, î, de fapt acei cu pe de rostul sunt…alţii.
– Şi de ce te năcăjesc “conducătorii iubiţi” ?
– Ce se întâmplă acum este de necrezut pentru un om obişnuit, ce să mai vorbesc pentru acei care au o vârstă şi nu-şi mai adună anii în doar câteva duzini de snopi.
– Acuma nu tot îţi învârti spusele în aşa fel să ocoleşti răspunsurile care ţi le-am cerut să mi-le dai. Văd că iar întorci lucrurile să nu mai priceapă nimeni ce spui.
– Măi pruncuţ de ce crezi tu, că întotdeauna cineva caută să te frustreze de ceva, cu toate că dacă mă gândesc şi nouă, parcă tot timpul aşa ni s-au răstălmăcit lucrurile toată viaţa.
– No vezi bunicule? Acuma-i clar şi pentru tine că trebuie să-mi spui cine te supără?
– Ce-oi face cu tine? De “aceia” m-a scăpat bunul Dumnezeu dar tu văd că eşti mai cerber ca ei. Tu-mi eşti nepot. Aşa că…
– Spune, spune bunicule, nu te opri.
– Nepoate nu sunt mulţi oameni pe lume care se pot lăuda că au meseria pe care şi-a dorit-o dintotdeauna. Putem spune că fiecăruia dintre noi, sub o formă sau alta a fost frustrat de-a ne alege singur profesia la care a visat, fie că ştiam oarece despre ea, fie că era doar un vis frumos al copilăriei. Printr-un hazard am ajuns şi eu în învăţământ, cu toate că niciodată nici măcar nu m-am gândit la acest sector de activitate, altfel decât să-mi gratulez minunaţii dascăli care m-au format.
– Chiar aşa se întâmplă cu “profesiile alese” ?
– După câte-ţi spun aşa era “atunci”, dar sigur că aşa se mai întâmplă şi astăzi. Viaţa nu-şi dezminte posibilităţile şi “jocul de rol” din viaţa fiecăruia. Atunci, în acele timpuri, la primul meu contact cu şcoala ca salariat al ei, am fost remunerat cu 1300 lei lunar. Apoi au urmat peste 53 de examene, de grade didactice, perfecţionări pedagogice, perfecţionări tehnice, ce mai erau destule examene fără a mai pune la index învăţământul politic, fără de care nu puteai să aspiri la nimic. Ca să nu te plictisesc mai mult decât mă plictisesc ăştia pe mine, adaug doar că am profesat 45 de ani la catedră şi am ajuns ca salariul meu, după aproape o jumătate de secol de prestaţie în învăţământ, să aibă valoarea mai mică a 2/3 din salariul de încadrare de atunci, când pregătirea mea era doar “de bază” în învăţământ.

Realizezi nepoate ce trai fără gânduri ne-au oferit ăştia după ce ai mai şi muncit aproape o jumătate de secol? Dacă-mi transformă salariul acesta de nimic în pensie, ar fi de preferat să-mi se restituie banii care mi-au fost reţinuţi pe statul de plată ( 4% din câştig) în această jumătate de secol, cu dobânda aferentă, şi n-o să am nevoie de pensia lor de cerşetor.
– Îţi înţeleg necazul şi situaţia grea în care te-au adus “ăia” şi îţi mai completează necazurile acuma şi “ăştia”, dar vreau să-ţi spun că pe marginea cealaltă a pieţii este o femeie care face ceva semne cu mâna.
– Ţi se pare nepoate. Hai să mergem acasă că m-am umplut de frig la Expoziţia aceasta cu maşini “Volvo”, care e frumoasă nu poţi spune, dar parcă atâta a fost totul deoarece preţurile…
– Bunicule femeia aceia vine în direcţia noastră:
– Copile ţi-am spus că nu văd pe nimeni şi de câte ori ar trebui să-ţi spun că trebuie să mergem şi acasă? îl apostrofează pe nepot. Cu toate acestea copilul a văzut clar intenţia femeii de a se adresa bunicului său. Nu mai încerca să abordeze acest subiect cu bunicul său, deoarece îl cunoştea că în asemenea momente de încăpăţinare “nu mai putea scoate” nimic de la el. Şi totuşi ce o fi vrut necunoscuta aceia de la ei ? Era clar că dorea să le spună ceva. Orele treceau şi nepotul nu-şi putea alunga faza cu femeia de la Expoziţia de maşini. A mai adus el vorba oarecum despre acea întâmplare, dar din morocăneala lui arhicunoscută a bunicului său, nu l-a putut scoate. Atunci i-a venit o idee. Bunicului îi plăcea foarte mult după amiezile să se plimbe cu el per pedes prin urbe. Era sigur că atunci n-o să-l poată refuza.
A sosit şi vremea de plimbare. Bunicul şi-a chemat nepotul care a început să facă şi el câteva mofturi de complezenţă, punând condiţia că se duce la plimbare, Dacă-i promite că-i povesteşte ce era cu doamna aceea. Bunicul la auzul acelei pretenţii, de care el poate a uitat, a tresărit, lucru observat de nepot, ce acum era decis să-şi pună refuzul în fapt, dacă nu-i povesteşte de ce a refuzat să se întâlnească cu femeia aceia. Bunicul a mai cotrobăit morocănos prin casă după care “mai mult de silă decât de milă” a acceptat şantajul nepotului. Au plecat şi s-au plimbat şi aproape că erau la sfârşitul plimbării şi bunicul nici nu catadicsea să-şi deschidă sufletul. Ce suflet, nici gura nu şi-o descleşta. Când nerăbdarea băiatului s-a transformat deja în resemnare, Bunicul l-a observat şi atunci făcându-i-se milă de zbuciumul copilului a început, cam sacadat, să-i relateze următoarele:
– Nu pot s-o sufăr pe femeia aceia! Nu pricep, ce nevoie ai tu să vorbim despre ea? De ce doreşti să discut eu despre ea?
– Păi nu este aşa bunicule. Ea dorea să vină la noi, nu eu m-am dus la ea.
– Să stea pe ce are, că nu i-a convenit ce i-am propus, când… i-am propus.
– Dar…
– Măi prunc, nici nu-mi vine să-mi mai aduc aminte de ea. Niciodată nu m-am purtat cu femeile vulgar sau violent, dar asta merita o bătaie bună. Copilul s-a speriat de turnura ce o iau lucrurile. Cu atât mai mare era curiozitatea lui.
– Dar ce păcate o fi avut femeia aceia de eşti atât de pornit când vorbeşti de ea?
– Ce păcate, ce păcate…Păcat mai mare cred eu că nu este. Ce trebuia mai mult sau mai rău decât, că ea nu a dorit să-ţi fie ţie bunică!
– Bunicăăăă!
-Bunică…. Ce tot caşti gura la mine?
– Adică…. Ea…. Ar fi trebuit…trebuia să-ţi fie soţie?
– Aşa s-a lăudat pe atunci! Şi cei cu asta?
– Şi….
– Şi din câte ştii, doamna,nu-ţi este bunică!