Cu aceeaşi pioneri strângeau urzici pentru confecţionarea de saci din „urzică moartă” şi colectau diferite plante medicinale care se cereau de către centrele de colectare. Ca să zic aşa, aici treburile erau pornite de alţii, el doar le controla şi revitaliza unde era cazul. Cel mai greu lucru s-a dovedit organizarea timpului liber al tineretului. Şi Luky era copil de ţăran şi ştia de ce-i sfânt pământul, dar „ăia” ziceau că nu este aşa. Apoi omul după o zi de sapă nu-i mai arde de ţopăit ori de „dus muncă de lămurire” cu el. Mai mult, dacă nu se mergea în paralel cu sărbătorile tradiţionale, orice activitate era trunchiată, străină de preocupările reală ale tinerilor de la ţară care-i „onorau” de fiecare dată cu absenţa. Aici nu prea ştia cum să procedeze Luky cu toate că şi el era de la ţară. De fapt ar fi trebuit ca activistul din el să poată desfiinţa copilul de ţăran din el. Lucru greu de realizat deoarece activist era de câtva timp, pe când ţăran era din naştere.
A încercat la indicaţia primită „de sus”, să organizeze o „Joia tineretului”, seară de dans, nu de „bal”, cuvânt scos din dicţionarele activiştilor dar care trebuia să fie scos chiar şi din vocabularul oamenilor obişnuiţi. N-a mers cu dansul deoarece nu-i arde nimănui de ţopăială la mijlocul săptămânii când au ce lucra şi lucrul te frânge. Ce nu pricepeau aceşti activişti că dansul era şi este o bucurie, o explozie a unui lucru bine făcut şi nu de puţine ori încununarea unor munci care te-au solicitat până atunci. Dansul era exprimarea unor reuşite care o împărtăşeşti cu cine ţi-e mai drag. De aici vine dragul de a sărbătorii, de-a dansa, de a-ţi manifesta bucuria prin dans. Acesta este sensul lucrurilor. Cui îi făceai seară dansantă când te culcai seara târziu şi dimineaţa te sculai „până nu se dezgheaţă apa în teoc” să pleci la coasă. Sau cei care mergeau la mină trebuia să se trezească înainte de ora patru. Ar fi fost adevărată bătaie de joc, să stai la „danţ” până la miezul nopţii, ca apoi să fii foarte bucuros, a doua zi, după trei-patru ore de somn. Era absolut nefiresc acest lucru. De aceea se încercau fel de fel de activităţi cuprinse în noile forme de concurs: spartachiadele, competiţii de mare amploare dar cu multe faze eliminatorii, preluată direct de la „balşoi brat”(fratele mai mare), din răsărit, dar care parcă nu se prea lega, ca nici celelalte activităţi, oamenilor de pe aici. De fapt nu era înţeles sensul acestei manifestări sportive. Noi nu eram 18 republici unionale şi nu doream să arătăm nimănui cât suntem de grozavi. Eram aşa cum eram. Îmi aduc aminte gestul unui campion al spartachiadei care la primirea unei diplome, singura „remunerare” a învingătorului în afară de strângerea de mână a activistului, a fost întrebat campion fiind, pentru ce a concurat?. Învingătorul nu putea explica acest lucru. Apoi campion naţional nu era, campion olimpic sau mondial nici atâta, deci pentru ce a făcut atâta pregătire, suferinţă şi muncă dacă de fapt nu este nimic, şi mai mult, n-a primit nimic pentru tot efortul. Problema era că oamenii nu erau nevoiţi să apeleze la ei, mai ales acei de la sate. Ca totuşi să depinzi cât de cât de ei, că altfel nu-şi puteau manifesta puterea, au început a distribui unele alimente şi produse numai pe cartele. Când mergeai după acele cartele atunci ei puneau condiţii, evident că nu de dans. Era raţionalizat petrolul lampant în anii când eram al doilea sau al treilea producător de petrol din lume şi nu-l „vindeau” numai pe ouă. Alcoolul se lua pe cartelă, pâinea, şi altele. Dar toate acestea au trecut. Trist era că ori ce întreprindea Luky, se aflau alţii mult „mai grozavi” ca noi „În ţara fanion”, în URSS. Toate aceste recorduri „inferioare” ne erau explicate de ruşi că noi nu avem tradiţie în cutare ramură, ba nici în cealaltă, că până au binevoit să se retragă din ţară noastră, aproape că ne-au deznaţionalizat în toate.

Împins din spate de „directivele de partid” dar şi de alţi activişti şi uneori chiar de George, care era ca un camuflat în altă regiune, Luky Banu a făcut şi el nenumărate prostii. De una-i părea cel mai rău, că era şi el unul dintre participanţii activi ai acestei directive, deoarece ca fiu de fost ţăran era conştient ce înseamnă acest lucru cu toate că şi el a „beneficiat” din plin de „roadele acestei acţiuni şi ale muncii sale”. Pe scurt, trebuia să ne arătăm loialitatea faţă de „balşoi brat”. Acest lucru ni s-a impus sub următoarea formă: să se distrugă toţi cartofii care se cultivau în Republica Populară Română deoarece erau cartofi americani (voi ştiţi de unde sunt cartofii?), şi toată lumea să cultive numai cartofi iarovizaţi de Lâsenko. Tovarăşul Lâsenko era academician rus şi a pus ceva saliţir în seminţele de cartofi care au căpătat gust de coajă de salcie, aveau culoarea verde de cobalt şi era adevărat că nu-i mâncau dăunătorii.( Am povestit mai în faţă cum colectau cărăbuşii poate era bine să le fi dat pace deoarece au murit de inaniţie) Ei bine, pe cartofii lui Lâsenko nu-i mânca nimeni, nici animalele şi nici-un fel de gânganie. Opt ani de zile am trăit fără piure, fără o ciorbă de cartofi fără…Fiu de ţăran fiind, Luky Banu a simţit şi în suflet şi pe propria-i piele măsurile într-adevăr arbitrare impuse de sovietici . Pentru reuşita acestei acţiuni, au trebuit confiscaţi TOŢI cartofii din pivniţe, din silozuri şi chiar din cămări. Circul de atunci, cât şi măsurile represive luate împotriva acelor care se opuneau, îi stăruie în minte şi acum. Efectul imediat al acestei „acţiuni” era că cel mai ieftin aliment a fost luat din gura copiilor, de fapt întreaga ţară a suferit din această cauză. Pe loturi mai mărginaşe, cine a mai putut piti câţiva cartofi. i-a semănat. Pară era făcut. Cartofii noştri aveau florile albe, a lui Lâsenko liliachii. Mai simplu nu se putea. Puţina recoltă din cartofii dosiţi era uşor de depistat şi de distrus.
În primăvara care a urmat, Luky Banu s-a gândit că trebuie să iasă şi el la rampă să se evidenţieze cumva, să-i facă cinste şi lui George care a făcut atâtea pentru el. În zona unde-şi avea el „sarcinile şi responsabilităţile”, de obicei prin luna mai „se trăgea” prima coasă. Sărbătoarea de Paşti, în acel an parcă a fost trecută cel mai târziu în calendar, de când s-a ştiut şi până atunci. A făcut apel la „rădăcini” pentru nişte palincă. A tocmit cinci băieţi la coasă în Sfânta Zi de Paşti. Între câte-o gură de palincă şi coasă, în acea duminică băieţii aceea să fi dat brazde pe vre-o două hectare de teren. Poate n-a fost atâta dar Luky s-a decis spre seară că atâta va raporta. Secretarul II a spus să mai adauge un hectar ca şefii lor de mai sus să recunoască această ”acţiune” ca una dintre cele mai valoroase de până atunci. Aşa au făcut, dar se pare că acest obicei era încetăţenit şi între ceilalţi activişti cu grade superioare. Şi din raport în raport, până când „ această acţiune deosebită” a ajuns la activistul care „răspundea şi îndruma” agricultura ţării, suprafaţa cosită de oamenii lui Luky, de UTM – iştii din Vaslui în Duminica de Paşti… era mai mare ca suprafaţa ţării vecine, Bulgaria. Asta da muncă…şi raportare ”corectă” a muncii realizate.
În toamnă, toţi activiştii care s-au evidenţiat au făcut un fel de „instructaj” mai „lejer” pentru a li se preciza că partidul ştie să le şi recunoască meritele şi să le prezinte noile măsuri şi directive care s-au luat de la ultima lor convocare. La aceste simpozioane-convocări, activiştii vot trebui să constate ei însăşi că acei care sunt combativi şi loiali liniei şi directivelor partidului sunt bine apreciaţi. Cam acestea erau punctele la ordinea de zi când au fost convocaţi la acea zisă „ plenară a activului UTM” în Sibiu. Printre celelalte probleme discutate acolo, era şi modul de rotire a cadrelor şi sarcina prioritară era încheierea colectivizării satelor. După toate acele dezbateri şi luări de cuvânt, Luky Banu a fost repartizat, ca o persoană de încredere maximă, într-un raion din Banat ( În acele timpuri nici cuvântul acesta nu trebuia rostit deoarece exista Banatul românesc în Iugoslavia şi Banatul sârbesc în Republica Populară Română şi Tito „ne trimitea” acasă zilnic, ce-l puţin doi grăniceri morţi, împuşcaţi pe graniţă de grănicerii sârbi.) Aici, activistul care a fost numit anterior desemnării lui Luky a realizat multe din cele pe care alţii nici nu le-au început.

Acel secretar raional a făcut efectiv treabă bună. Tot el i-a prezentat situaţia politică din raionul „său”. Luky Banu a remarcat că într-un oarecare sat mai exista un singur sătean, Cujmir Iftode, pe care, cu nici un preţ, cu nici-o metodă de „ lămurire” nu l-au putut atrage în colectiv. Din această cauză el n-a putut raporta că „satul era complet colectivizat” Celelalte probleme erau cele obişnuite atunci pentru UTM-işti. Încrâncenarea lui Iftode, a dus la încrâncenarea lui Luky Banu. În cap îi stăruia fraza auzită de nenumărate ori la acest instructaj : Sunt create toate condiţiile pentru realizarea prevederilor Congresului al II-lea al PMR cu privire la transformarea socialistă a agriculturii. Iar Iftode acela desconsidera documentele politice ale partidului şi odată cu aceasta întreaga noastră muncă şi activitate. Chestiunea aceea va trebui să o rezolve el acolo. A mai rezolvat el destule, cu toate că era cam de neînţeles lejeritatea cu care renunţau la pământ sătenii din Moldova faţă cerbicia arătată de acest Cujmir Iftode.
Aici la Sibiu, în ultima zi, au primit ordin de deplasare la un obiectiv. Aşa cum se proceda întotdeauna, cu toate că ei erau activiştii de încredere ai partidului, nimeni nu le-a dezvăluit nici o direcţie şi nici ce acţiune urma să execute. I-au îmbarcat în maşinile unităţii militare 01512 în nişte ZIS – uri (Zavod – uzina; Imenii – cu numele; Stalina – lui Stalin) şi i-au dus pe dealurile Guşteriţei. Totul a fost o surpriză de proporţii. Nimeni nu i-a informat despre scopul acestei deplasări. La locul unde s-au oprit se desfăşura un concurs de motocros cu mai multe tipuri de mărci de motociclete. Printre motociclişti s-a remarcat un concurent din Bistriţa, ochii tuturor erau „lipiţi” de el, deoarece făcea nişte manevre şi artificii cu motocicleta pe care-o conducea, nu numai inimaginabile dar parcă ţie, pietonul de rând, nu-ţi venea a crede ochilor că pot exista asemenea „rezolvări” în conducerea unei motociclete. Toţi au fost impresionaţi de acest joc al hazardului motorizat, mai ales că erau printre ei şi din acei care încă n-au văzut o motocicletă. Cu atât mai uimit era Luky Banu, care era şofer profesionist şi care cunoştea ca profesionist ce este conducerea acestui mijloc, cu adevărat de locomoţie. Dacă activiştii abia stăteau în picioare în acel noroi, bistriţeanul , care avea doar un ochi, parcă valsa pe motocicletă. Acest raliu era cu totul altceva decât munca de partid. Toţi activiştii au început să vorbească ca oamenii obişnuiţi, nu în lozinci şi citate cum erau obişnuiţi, în antiteză cu alţii care vorbeau în versete. Toţi se interesau de marca motocicletei care părea cea mai grozavă, motocicletă cu care concura bistriţeanul chior, singura care era evident că era cu mult mai bună decât oricare alta. Plin de superioritate şi emfază, activistul cu propaganda, responsabilul cursului respectiv, ne-a spus, parcă aşteptând un moment în care motoarele să amuţească:”Vă prezint motocicleta Carpaţi 250, fabricată la Metrom Braşov, care acum este la ultimul test înainte de omologare.