– Ce te holbezi aşa, îl repezi o femeie mai tânără. Pista fără să-i dea vreun răspuns, s-a aruncat în apă unde ştia că-i mai adâncă şi cu capul pe sub apă a plecat acolo unde ştia că-l “va găsi” pe Öcsike. Şi-au dat mâna, înţelegând că şi-au încheiat afacerea.

***

Bunicul lui Mişu din nou şi-a întrerupt povestirea începând să-şi reia starea prezentată de nepot, stare în care, cu toate că gura-i amuţea, el continua să trăiască acele întâmplări şi amintiri necunoscute nouă şi altora care, se vede treaba, îl reconsumau, decimându-i puţina viaţă ce i-a mai rămas. Copilul se ridică şi plecă să întoarcă animalele care s-au îndepărtat de locul unde bunicul lui a început să-i spună o poveste căreia nu-i dădea de capăt şi care-l scotea din viaţa aceasta pe bunicul lui ori de câte ori încerca s-o povestească, să facă lumină unde probabil credea că s-ar mai putea, sau s-ar fi putut numai atunci ? Poate că de la această poveste bunicul doreşte să-şi rearanjeze într-o altă ordine ceea ce a fost cândva viaţa lui, trăită prin războaie, printre oameni câinoşi. De ar mai putea rezolva ceva, cât de cât, să mai îndrepte măcar ce n-a făcut de bunăvoie, sub prestare de jurământ, jurământ depus pentru ţara care ne-a cotropit şi care l-au împovărat şi cu această umilinţă. Băiatul în schimb nu cunoştea nimic toate acestea.

***

– Öcsike, reluă bunicul povestirea după o pauză, timp în care, nepotul aproape am uitat ce-a povestit bunicu-l său până acum. Ocsike, a primit toate gratulaţiile şi promisiunea fermă a lui Pista că la iarna ce urmează va avea schiuri, cele mai bune schiuri din sat. Öcsike a plecat să se laude, celor care or avea chef să-l asculte, cum a sărit el în apă. N-a căzut cum au strigat femeile, el a făcut un “fejes”(plonjon) în apă, plonjon care trebuie să ştii să-l faci, altfel “muşti ţărâna”, şi le-a mai spus: „bineînţeles că el singur a ieşit pe mal, nu cum spun alţii că l-a scos Pista. De fapt, dacă nu era sigur că ştie înota atât de bine, Pista nici nu l-ar fi rugat să sară în apă”. Aici s-a oprit din povestit dându-şi seama că începe să spună ce nu trebuie şi ar putea rămâne fără schiuri. Cu părere de rău s-a dus spre casă, întrucât era evident că, de mai sta, schiurile-i ”vor patina din gură”, şi câte n-ar mai fi de povestit, dar cuvântul dat trebuie respectat.

Cam în acelaşi timp, tot pe malul Lăpuşului, dar într-un loc mai retras, Pista era foarte tulburat, cu gândurile concentrate asupra imaginii aproape nude a iubitei sale, imagine care pentru el era şi inedită şi prima imagine de acest fel văzută vreodată la o femeie. Prima femeie goală pe care-a văzut-o, şi ea-i iubita lui. Acele imagini îi inundau gândurile şi simţurile dându-i o stare nouă nemaiîntâlnită până acum, stare indefinită între bine şi rău. Putea spune că-i mai apropiată de-o beţie, dar el încă n-a apucat nici aşa ceva, cunoştea aceste stări doar din văzut şi auzit. Această imagine a unei femei goale, prima dată în viaţă, l-a răscolit profund. Sentimentele-i erau contradictorii, îi răvăşeau fiinţa, îl înnebuneau. Erau momente când îi venea să urle şi să sară în sus şi imediat amintirea imaginilor Iulicăi, recent “savurate”, îl coborau în meditaţie. Pişta îşi manifesta curiozităţi încă nemaivăzute ori simţite până acum şi despre care habar n-avea că le avea cuibărite în el şi care acum îl îmboldeau, îl dominau, îl subjugau. N-ar leza-o pe Iulica nici cu-n pai şi acum toate simţurile îl împing violent spre ea. Era foarte agitat, având mişcări şi gânduri contradictorii, indecis în acţiuni, dar c-o dorinţă nestăpânită de-a o revedea din nou pe Iulica. În final simţea că nu-i capabil să facă nimic din ce-şi propuse, pur şi simplu l-a podidit plânsul. Nu ştia de ce are asemenea stări, nu le cunoştea remediul. După toate aceste frământări, în care n-a făcut de fapt nici-o mişcare, se simţea trist şi obosit, îmbufnat şi singuratic, până când auzea numele iubitei sau o vedea din nou. Atunci, ca prin minune, în sufletul său apărea din nou soarele, din nou mâncarea avea gust, era din nou fericit. Sărmanul Pista, el nu ştia că-i îndrăgostit şi el ca toţi îndrăgostiţii, de altfel a început ”calvarul” IUBIRII.
Iulica, în momentul în care s-a văzut faţă în faţă cu Pista, la apă, ar fi dorit în primul moment să sară pe el, să-l sărute să i se anine de gât. După ce-a trecut surpriza întâlnirii şi a realizat “cum e “ şi mai ales “unde-i“, a înmărmurit. N-a mai putut articula nici-o silabă, nici măcar un mormăit care ar fi putut însemna un “bună ziua”, realizând întreaga grozăvie a întâmplării. Ea, cea mai serioasă fată din sat, a fost expusă tuturor bârfelor. Câţi dintre cei care se aflau acolo vor “considera” că n-au fost înţeleşi? Nimeni! La toţi le va face plăcere s-o bârfească pe ea, despre care ştiau că-i fată serioasă. Şi pe o fată serioasă nu-ţi dă atâtea ocazii de bârfă. Apoi ce rost mai are să bârfească pe altele, cărora nici aşa nu le păsa şi tot aşa continuau…viaţa. Când Pista a gândit fapta asta, se pare c-a uitat chiar de ea. Un greu sentiment de frustrare i-a populat inima. Tot ce-a gândit pentru ei, pentru dragostea lor căpăta o nuanţă de neîncredere.

Posibil ca Pista să fi ajuns din întâmplare “acolo”, până lângă ea, dar cum a făcut-o? Iulica avea o senzaţie că i-a fost furat ceva, ceva ce în alte situaţii nu s-ar fi întâmplat. Poate aşa se explică faptul că Pista niciodată n-a adus vorba despre aşa ceva sau, altfel spus, de ”întâlnirea în costumaţie sumară”. Faptul că i-a “clocit-o”, că a fost nesincer o durea. Era jignită şi totodată frustrată de modul “original” în care a făcut-o şi “perspicacitatea băieţilor”de-a despuia fetele, de-a le umili, mai ales când nu se pot proteja. Până aici l-a dus “sinceritatea” pe Pista…
După această întâmplare, dacă se mai poate numi aşa, Iulica a ieşit din apă şi, refuzând pe oricine dorea s-o însoţească, s-a întors acasă singură cu propria-i supărare. Această zi, dintr-o zi frumoasă şi plină de speranţe, s-a transformat într-una umilitoare. Poate sub nici un motiv nu s-ar fi dezbrăcat înaintea lui Pista, dar să abuzeze el de încrederea ei, fără măcar să-i facă o aluzie, se poate? Într-adevăr Pista a umilit-o neavertizând-o măcar de intenţiile sale. Nu-i iese din minte momentul când erau faţă în faţă şi Pista o “absorbea”, iar ea, de spaimă, de ruşine, habar n-avea unde să-şi pună mâinile: ”jos sau sus”. De fapt era conştientă că ea ar fi trebuit să se ascundă toată după mâini aşa de dezvelită se simţea, atât îi era de ruşine. Toate au fost mai neaşteptate ca un duş rece. Îi venea să plângă de necaz. De câte ori n-au fost împreună şi numai în faţa satului a putut s-o ruşineze? Urmărea ceva? Am observat eu că tipa care-a strigat la el a făcut-o mai mult de ochii lumii, dar cu ochii cam preţăluia bărbăţia lui Pista, cu toate că e nevastă, n-ar fi trebuit nici să se uite-n partea aia. Din tot ce s-a petrecut acolo, eu eram ”pe preţ”. Oare mă consideră o proastă? Plânsul începea să pună stăpânire pe ea, după plâns somnul a venit liniştitor şi adânc, încheind una dintre cele mai agitate zile şi întâmplări care s-au derulat între cei doi îndrăgostiţi. Situaţie care Iulica n-ar dori să se mai repete niciodată, nu numai în această vară, când gândurile tinerilor erau mai multe, şi deasupra lor şi-a gândurilor lor străjuia anatema războiului.
Un tunet năprasnic sparse liniştea satului şi întrerupse povestea bunicului.
– Bunicule, mergem ? vine furtuna ! ţipa nepotul şi, folosind o bâtă noduroasă îmboldea turma spre sat.
– Apoi, dacă Domnul aşa zice, aşa facem.
– Bunicule să ne grăbim, uite ce negru-i norul care se îndreaptă spre sat !
Şi pentru ca şi vremea să fie la înălţimea evenimentelor povestite, evenimente care se vor precipita, s-a pornit un prăpăd de vreme cum nu mulţi au mai apucat. Satul a fost “bătut cu piatra”de nu s-a mai ales nimic din culturile lor.