Cu ochii în pământ, urmărind parcă să nu fie vreun obstacol în drumul de închidere a porţii. Ochii priveau drumul imaginar de închidere a porţii. Când poarta s-a lovit de stâlp închizându-se, ochii şi-au ridicat privirea spre zăvor, apoi, ca din întâmplare, privirea-i “scăpa” peste drum, unde, ca din întâmplare, se găsea un băiat frumos şi tânăr, care, culmea coincidenţei, închidea şi el portiţa. Ochii ei şi ochii lui Ştefan, căruia toţi îi ziceau Pista, s-au întâlnit scurt timp, privirile fiindu-le un fulminant fulger emoţional, după care privirile, obosite şi puţin ruşinate de intensitatea nestăpânită a gestului, au “fixat” pământul. Ca la o anumită comandă, ambele porţi s-au deschis brusc, izbindu-se de stâlpii de reazem şi amândoi tinerii ies din curte “aruncând”de pe marginea şanţului pietre imaginare, care, chipurile, nu lăsau poarta să se închidă.
– Ps…pst…ps !!! pâsăia Pişta ca un cotoi refulat.
– Te aud, şopti Iulica.
– Nu uita atunci, mâine la patru, ştii tu, bine ?
– Bine.
– Noapte bună.
– Bună, şi, ca fulgeraţi, s-a lipit fiecare de portiţa lui închizând-o, timp în care ei se răsuceau de jur împrejur, să vadă dacă nu i-a auzit şi “altcineva”.

***

Copilul, care dorea din suflet ca măcar acum bunicul său să-i termine această poveste, de prea multe ori începută, dar niciodată terminată, observă că de fiecare dată când îi spunea bunicul său povestea aceasta se metamorfoza. Nu putea să zică că povestea aceasta-l necăjea, sau îl înfricoşa, ori că făcea gesturi care să-l înspăimânte ori să-l ducă la dispreţ. Nimic din toate acestea. Bunicul său, când ajungea în această fază, purta pipa la gură şi în gură într-un anumit fel, pufăitul ei devenind mai leneş, copilul avea strania senzaţie că el, bunicul lui, cobora ”acolo”… în acel timp… când lumea aceasta era foarte tulbure… când oamenii se urau fără să se cunoască… când oamenii se omorau fără să se ştie măcar ceva despre ei, fără vină sau judecată… când războiul cultiva ura şi pe adierea ei îşi trimiteau MOARTEA.

Copilul înţelegea multe, văzuse multe, dar ce nu pricepea el : cum poate bunicul său să-l “părăsească” în povestea asta, să-l lase pe el singur, iar el să-şi deruleze povestea până la terminare ei în gând, căci gura-i amuţea încheind povestirea, dar fără s-o termine, cu toate că pe faţa lui, în ochii lui, pe întreaga sa fiinţă, se vedea clar că povestea continuă să se deruleze în amintirile lui, trăgându-l pe el în “timpurile acelea“ care pentru nepot erau de neînţeles, prin ura ce s-a dezlănţuit, prin uciderile care niciodată nu pot fi justificate, dar mai ales prin nesiguranţa vremurilor şi dispariţia omenescului dintre oameni. Acolo bunicul lui Mişu făcea “ceva”, căuta ceva singur, sau poate avea ceva de îndreptat ? Uneori, când povestea, aveai strania impresie că se uită pe o fotografie şi de-acolo citeşte.
– Bunicule, bunicule, îl zgâlţâi Mişu, bunicule, mi-e frică, cum poţi să stai aşa că am impresia că nu eşti lângă mine, că m-ai părăsit, că nu mai eşti al meu ?
Bunicul cu greu se rupe de amintirile lui ca să facă faţă prezentului.
– Măi copile nu ştii că de fapt numai tu îmi poţi da linişte, cum îmi zici tu, că plec. E meritul tău că mă pot simţi în “siguranţă” în călătoriile mele prin “alte timpuri” avându-te pe tine alăturea.
– Şi mă rog frumos, de ce faci asta?
– Ştii ce, Mişule, hai să ducem noi animalele acasă. S-a făcut târziu. De povestit om mai povesti noi, că n-au intrat zilele-n sac.
– Tot aşa îmi faci, se maimuţări Mişu, şi cu obidă o plesni cu nuiaua pe Rujana, vaca cu clopot, care, cunoscând comanda, porni cu repeziciune spre casă.

***

A doua zi fiind Duminică, toată lumea mergea la râu, la Lăpuş, ca la “baia comunală”, să facă o scaldă. Pe o porţiune, unde-a fost posibil, tinerii au făcut baraj de piatră crescând astfel apa la un stat de om. Aici era tot satul. Nu numai lipsa băilor îi împingea pe săteni spre apă, ci şi pentru a scăpa de “gura satului“ şi de bârfele ei, aici erau toţi prezenţi. În alte zile sau în alte ore, numai copiii se puteau apropia de Lăpuş fără să intre în “bârfa zilei”.
Tineretul mai mult se zbenguia decât să facă baie. Cum bărbaţii făceau baie în susul râului şi femeile în aval, necazul era că Lăpuşul făcea un cot, care făcea imposibilă posibilitatea de-a trage cu ochiul în “tabăra adversă“. Chiar şi cărările pe care veneau bărbaţii erau diferite de cele pe care veneau femeile la râu .Nici nu se punea problema să se apropie unii de alţii pe timpul cât dura baia, chiar soţi de erau.
Poate tocmai că erau atâtea restricţii, şi prerogative făcea ca această baie colectivă să fie mai incitantă, mai plină de mister, situaţie care tinerilor le făcea să le fiarbă sângele-n vene.

Era o risipă de adrenalină, ori poate numai curiozitatea, firească de acea vârstă, să-şi dorească cu orice preţ să-şi vadă iubitele, şi chiar tinerele neveste, puţin mai sumar îmbrăcate. Pista murea dacă nici de această dată, nu era capabil s-o vadă şi el pe Iulica, fără cele zece jupoane pe ea. De fapt, gândul lui era s-o vadă cum arăta ea….fără nimic pe dânsa. În timp de război lipsurile erau de toate felurile şi Pişta era aproape sigur că femeile, acum, nu aveau chiloţi pe ele. Dar pe el nu-l interesau toate femeile, ci numai “una” cum arata ”aşa”. Aceste curiozităţi, dar mai ales nerăbdarea, l-au dus să facă ceva la care nimeni nu se gândea. Între cele două grupuri de oameni maturi erau copii care trebuiau supravegheaţi să nu păţească ceva. Tot copiii beneficiau de-o plajă pierdută ce intra lin în râu, asigurându-le acestora un loc plăcut de baie, cu apă mică, nepericulos. În cealaltă parte a râului, apa rodea din ţărm, provocând o bulboană adâncă în care puţini erau cei care îndrăzneau să-i caute fundul. În această Duminică şi zi de baie, lui Pista, ştiind locul unde va merge Iuli să facă baie, i-a venit o idee. A necăjit un băieţaş pe care-l cunoştea, dar mai ales îl ştia că-i un bun înotător, cum că n-ar fi capabil să se arunce în Lăpuş unde-i zice el. Puştiul s-a prins şi l-a întrebat: „ce-mi dai dac-o fac” ? Pista continua să-l necăjească pe tema aceasta şi i-a spus că de face acest lucru la iarna se va da cu schiurile lui care se ştie că-s cele mai bune din sat, dar, continuă Pista, să fie sigur ca el îl va supraveghea şi dacă va fi nevoie îl scoate el din apă în caz că nu-i capabil de asemenea performanţă. Băieţaşul, Öcsike, cum a auzit de schiuri era gata să sară în apă. Abia l-a putut opri Pista în ultimul moment. După atâtea promisiuni făcute de Pista şi Öcsike a promis că va merge şi cu capul pe sub apă şi alte figuri. Pista era tare mulţumit de ce a pus la cale. Au bătut palma şi l-a dus în locul de unde trebuia “să-l salveze el pe Öcsike, loc de altfel foarte convenabil s-o poată pândi pe Iulica, aşa cum visa de nu ştiu câtă vreme. Apoi, Pista a intrat în apă “să se spele” şi i-a făcut semn lui Öcsike să se arunce în vad. O femeie l-a văzut şi a început să urle ca din gură de şarpe: săriţi oameni buni, se îneacă un copil. Oamenii au sărit şi a “sărit” şi Pista şi cu capul pe sub apă a înotat până acolo unde ştia că se îmbăiază Iulica. În faţa ei a ieşit afară din apă şi se holba la ea ca la o fotografie dragă. Furoul care-i ascundea trupul, ud fiind, se mula perfect pe trupul tânăr. Dacă n-a văzut-o toată dezbrăcată, în schimb formele-i erau trădate de îmbrăcămintea udă. Sânii strânşi de răceala apei îi prezentau două sfârcuri mari şi negre, care ţineau întreaga greutate a furoului umed. Unde picioarele părăsesc trupul, se întrezărea un triunghi mai întunecat la vederea căruia Pista a simţit furnicături în tot trupul şi-o ciudată senzaţie de-a se întinde îl pătrunse.