După armată, după trecerea timpului real “de adaptare”, fiind un bărbat cu propria-i personalitate, existând acea perioadă de viaţă când toată familia-i mai unită în vederea revitalizării familiei, când fiecare doreşte cât mai multă comunicare cu viitorul mire, cu viitorul “cap de familie” încercând să-i sugestioneze unele lucruri, să-i expună din experienţa lor, să şi-l facă în final un prieten, un ataşat al lor, sau al familiei sale, toate au eşuat lamentabil pentru oricine a încercat asemenea apropiere. Eşuările în plan sentimental nu s-au datorat nepriceperii celor care au dorit acel lucru, ci faptului că ei n-au înţeles ”metodele de lucru” ale personalului “didactic” care foloseau metode necunoscute de nimeni în altă parte şi care i-au produs şocul şi i-au frânt sufletul de copil, spulberându-i-l la numai 14 ani.
Mă uit şi acum la el, suntem prieteni, neamuri şi chiar colegi de breaslă, dar n-am ştiut şi nu ştiu nici acuma ce jale i-a sfărâmat inima şi câtă jale poartă în el, în sufletul lui.
Un molestat sufleteşte este un infirm. Niciodată nu va mai fi ce-a fost şi în general nu trebuie să aştepţi reacţii normale sufleteşti dacă ştii că sufletul său a fost mutilat. După ce şi-a făcut liceul, armata, cum s-ar spune, fără lucruri ieşite din comun, fără a pregăti ceva, a da ceva de înţeles, într-o zi vine acasă şi-şi anunţă mama că se însoară… Un om care nu se confesează cu nimeni, nu-i cunoşti nici stările emoţionale, nici felul de-a gândi, nici modul de-a glumi şi eşti ferm convins că nu-i capabil nici de-a face un pas decisiv, hotărâtor, ei bine, din câte vedeţi, el l-a făcut. Din prezentarea verbală a viitoarei mirese, reieşea că dânsa avea un defect. Toţi avem despre noi păreri foarte bune. Toţi credem că fiul nostru sau fiica noastră au dreptul la mai mult şi la mai bine decât am putut avea noi. Când familia a auzit despre ce-i vorba, nici nu voia să conceapă căsătoria lui cu Lucuţa. Şi cum vă spuneam mai înainte, el în familie nu era crezut că o să facă un pas hotărâtor, nicidecum să se însoare, toată lumea credea că el tatonează doar terenul. Cu toate acestea şi împotriva tuturor… s-a căsătorit. Nimeni n-a ştiut că de fapt Lucuţa şi Paul se cunoşteau cu mult timp înainte şi ei erau fermi în această hotărâre a lor, în încropirea unei familii, cu sau fără voia familiei… lui.
Îmi stăruie în minte o întâmplare, la prima vedere fără semnificaţie, ulterior s-a demonstrat că ea a avut totuşi importanţa ei.
Este binecunoscut faptul că fiecare părinte dorim să prelungim copilăria copiilor noştri. Pentru realizarea acestui lucru uneori ”ne atingem” şi de minciuna convenţională pentru a amâna cât mai mult posibil ”secretele” care-l privesc pe Sfântul Nicolae sau Moş Crăciun.

Am convenit cu soţia să mai minţim o dată pentru a păstra măcar anul acela secretele privitoare la aceşti MOŞI. Pentru acest lucru mai aveam nevoie ca cineva să ne aducă bradul exact în timpul în care copiii-şi făceau somnul de după-amiază. L-am rugat pe Paul să ne facă acest serviciu; el, parolist, s-a angajat la acest ”complot” în trei. Prinşi de febra pregătirilor de Crăciun, ne dăm seama că de fapt copiii s-au sculat şi Paul n-a sosit încă cu bradul. Speriaţi, începem să-l căutăm pe unde am crezut că ar putea fi. Nu-l găsim nicăieri şi de acasă era plecat de la ora 10. Era ora 16 şi el nicăieri. Cum nu se întâmpla în ultimul timp prea des, afară era un ger sec, ca-n poveştile de altădată. Prostia era dublă. Paul n-a sosit în timpul hotărât, dar nici n-aveam alt brad de Crăciun. Situaţia era disperată. Am mai fi putut tăia un molid din grădină, dar în condiţiile date îţi umpleai casa de apă cum s-ar fi dezgheţat şi era imposibil să-l mai împodobeşti cu instalaţii electrice. Eram deznădăjduiţi şi ne părea rău că nu ne-am rezolvat singuri problemele. Am ajuns la concluzia că va fi primul an fără brad. Era un lucru foarte trist pentru o familie cu copii, dar nu exista altă soluţie. După ce ne-am resemnat, cu o părere de rău de nedescris, ne-am văzut de celelalte treburi ce mai trebuiau făcute. Sună soneria şi-mi creă o stare de nervi cumplită: nu-i nici ora opt şi deja “persoanele acestea” se prezintă la colind? Deschid uşa brusc, cu gândul “să le-o zic de sărbători”, dar în uşă, zâmbitor şi moale, Paul îmi împinge în obraz bradul…
Dau fuga la uşa camerei copiilor, ca ei să nu sesizeze, şi acolo în antreu, cu rugăminţi, cu implorări, cu nervii mei întinşi la maximum, am încercat să-l chestionez asupra modului în care a reuşit să mă facă să-mi iasă pe nas această sărbătoare a Ajunului, neaducând la timpul stabilit bradul… Nu mi-a dat nici o explicaţie, dar eu, văzând că bradu-i dezgheţat şi uscat, mi-am dat seama că el a stat undeva la cald, unde anume, am aflat abia în vară, când, într-un moment mai bun al lui, mi-a dezvăluit că atunci, în seara aceea de Ajun, se cunoscuse cu nevasta lui. Cum, în ce mod şi ce rol a avut bradul în această chestie, asta nu am aflat nici azi…
– Ciudată treabă, zice Sandu, şi ei s-ar fi putut întâlni la acel orfelinat. Da, dar poate pe atunci nici nu se uitau unul la altul.
– Tot ce se poate. Văd că-i târziu. M-oi apuca şi eu de ceva treabă că vremea zboară.
– Mamă, greşesc ori mai ai ceva de zis?
– De zis sunt multe şi nu le-am putea sfârşi noi azi, dar mi-a venit în minte o tristă întâmplare de dragoste din război, a unei prietene de-a mamei. De asta poate-ţi par mai abătută.
– Ţi-ar veni greu să mi-o spui?

– Greu nu, dar nu cred că o să înţelegi învălmăşeala, grozăviile, morţile gratuite şi mai ales teama care ţi se cuibăreşte în suflet. Greu de înţeles e războiul însuşi cu răsturnarea tuturor valorilor, cu împilările şi înjosirile de neimaginat. Cine nu a trăit acele vremuri şi le poate imagina, dar ce au simţit acei oameni, nimeni nu mai poate simţi chiar dacă ei îţi explică “că îşi dau seama”. Una este să-ţi cultivi frica, şi alta să auzi de la alţii ce s-a întâmplat. De asta nu ţi-aş spune-o.
– Poate nu o s-o pricep, sau nu o să simt aşa cum ai simţit tu şi oamenii aceia, dar eu nu pot să o cunosc măcar?
– Dacă tu vrei şi dacă eşti şi interesat de vremurile acelea, pun supa pe foc şi o să-ţi relatez poate cea mai tristă poveste de iubire.
– Te rog, mamă.
– Bine, Sandule… Era seară, umbrele ei coborau încet, odihnitor peste pacea satului muncit într-o lungă şi obositoare zi de vară. Ciurda de vaci a sătenilor, se îndrepta spre locuinţele gospodarilor, iar în dreptul fiecărei porţi rămânea mai puţin cu una. Iuli deschide poarta, şi vaca, recunoscând-o, sloboade un muget de bucurie şi satisfacţie, intrând pe poartă, pe sub mâna Iuliei, care-o mângâia pe spinare şi mângâierea se încheia c-o palmă peste greabăn. Vaca se apropie de vadra plină, şi setea care a chinuit-o până atunci îi dispare lent, iar ea parcă ştia să nu-şi mişte botul, că atunci s-ar putea sfârşi toate şi nu plăcut. Iuli stătea lângă ea şi-o mângâia pe gât s-o liniştească şi să mai uite de muştele şi ţânţarii care roiau în jurul ei, muşcând-o şi agitând-o continuu, făcându-i viaţa bietului animal insuportabilă.
Uitându-te la această paşnică scenă, foarte obişnuită la acel ceas de seară în acest sătuc, cu dealuri şi câmpii împreunate, sat transilvănean cu oameni care ştiu preţul muncii, preţul binelui şi-al răului, dar mai presus de toate ştiu ce-i omenia. Oamenii care le vizitează satul, prin modul lor de-a fi, le transmit aceste postulate ale vieţii lor, care le au de la bunii şi străbunii lor.
Un ochi mai atent ar fi putut observa că Iulica n-a închis imediat poarta de cum a intrat vaca, lucru neobişnuit aici şi nu pentru că ar intra vreun fur, ci pur şi simplu că oamenii de aici cunoşteau rostul lucrurilor şi nu înţelegeau să facă lucrurile altfel de cum se “cere”. Păi nu pentru acest lucru a ieşit Iulica afară?
Parcă ghicindu-ne îndoielile noastre, după ce şi-a adăpat Iulica vaca şi i-a prins lanţul de iesle, i-a dat un braţ de fân, s-a dus sa închidă poarta.