Această ruptură creată între fraţi m-a durut mult, şi mai mult o durea pe nevastă-mea, pe maică-sa.
Ani de zile ne-am tot gândit cum să-i împăcăm, cum să fie iar fraţi precum sânt, aşa cum trebuia să fie toţi fraţii lăsaţi de Dumnezeu.
Îţi rupea inima această suferinţă produsă de naşterea urii dintre ei, cu toate că încă nu aveau nici zece ani.
Într-o zi am mers la târg cu soţia să vindem o vacă. Cum se mergea pe jos până în Baie, nu i-am luat pe nici unul cu noi şi am rugat o vecină să se mai uite la ei peste gard, la casa noastră, să mai vadă ce mai fac copiii în lipsa noastră.
Femeia despre care povestesc, vecina noastră, fiind o femeie de ispravă de altfel, s-a tot uitat la prunci şu i-a mai apostrofat, dar cum se înnourase de ploaie şi ea avea fânul ne strâns, a fugit să-l strângă, lipsind cam două ore. Când noi ne-am întors acasă de la târg am găsit fata în faţa casei pe jos, bătută şi pe trupşor avea nişte semne care nu ştiam de la ce puteau să provină. Plângând, am spălat-o, am îmbrăcat-o şi am pus-o în pat. Niciodată inima mea nu a plâns atâta cât am plâns în acea săptămână. Problemele ne copleşeau. În primul rând eram mâhniţi de ticăloşia celor doi copii, pe care nici măcar nu i-am certat. Nu le-am pus nici măcar o întrebare. Practic, timp îndelungat eu nu am vorbit cu ei. Pentru mine şi soţia mea situaţia era clară. Problema era că trei fraţi buni au devenit incompatibili în acea familie…
Nu vedeam unde am greşit şi cum vom putea îndrepta lucrurile, dar mai ales cum îmi voi salva propria căsnicie. Deznădejdea mă luase în braţe. Şi parcă toate aceste lucruri nu ar fi fost destul de rele; această fetiţă mică şi bătută a amuţit dintr-odată. Nu mai vorbea cu nimeni şi refuza mâncarea. Pentru ea acum devenise clar că în familie doi o iubeau (părinţii) şi doi o urau (fratele şi sora ei). Cu toate că era mică, era deosebit de inteligentă si dându-şi seama de ce înseamnă traiul ei în casa noastră, a hotărât să moară..
Fetiţa a slăbit în aşa hal că nu mai putea să se ridice de jos, refuza mâncarea, se topea văzând cu ochii. Toată ziua ţinea ochii închişi şi nu răspundea nimănui. Cine mă cunoştea a spus că de atunci am început eu să încărunţesc.
De plâns, plângeam mult noaptea, dar sufletul meu era în suferinţă continuă. Mi-am analizat toate greşelile şi toate păcatele ce le-am avut şi m-am rugat de Dumnezeu să mă ierte şi să nu mă pedepsească atât de tare.

M-am spovedit şi am făcut tot ce se putea face, tot ce putea face un creştin că să alunge anatema de pe casa lui dar totul a fost în zadar.
Tot satul îmi ştia necazul de asta îmi era şi mai greu îmi era şi mai ruşine.
Pe la noi lumea se ajută reciproc: la fân, la cosit, la construcţii, la diferite transporturi. Oamenii, cunoscându-mi necazul, nu mă mai solicitau, din bunăvoinţa lor, dar această bunăvoinţă continuă, pentru mine era ca purtarea colectivităţii faţă de un ciumat. Aşa mă simţeam, aici acasă, în satul meu de baştină…
Să fi trecut o lună, două de la necaz când văd preotul la poarta casei mele. După ce i-am dat bineţe, părintele îmi spune:
– Toma, m-am gândit mult la viaţa şi suferinţa ta şi am vorbit cu directorul unui orfelinat mai dinspre graniţă, el e un fost coleg de-al meu, şi a fost de acord să-ţi ia fata la el. Nu ai nici o cheltuială. Poate aşa o să te linişteşti şi tu sufleteşte şi fata o să scape de ura asta frăţească.
– Domnule părinte cu sufletul tău bun şi milos ai găsit o alinare pentru al meu, după cum ştii, aş fi fost fericit ca să fie fetiţa mea, dar chiar dacă nu e, pentru mie nu este diferenţă. Totuşi nu ti-i supăra dacă te-oi ruga frumos să-i dai matale vestea această nevestei mele. Nu mi-aş dori să creadă, Doamne feri, că eu doresc să-i îndepărtez fetiţa de pe lângă casă, fapt ce ar aduce alţi nori asupra căsniciei mele.
– Ba, cum să nu, fii bun şi-o cheamă!
Şi aşa părintele i-a dat şi ei vestea, eu încercând să n-o influenţez, dar dacă nu am fi făcut aşa cum ne îndruma preotul, familia noastră ar fi fost năpăstuită. Aşa cum era, nu mergeam spre bine. Şi uite aşa, cu sufletul greu, i-am spus fetei hotărârea noastră. Pentru prima oară de la bătaia ce i-a fost administrată de către fraţii ei, a deschis ochii, ne-a preţuit pe noi, părinţii ei şi a răspuns scurt:
– Mă duc.
Sigur că sunt oameni care nu cunosc sufletul copiilor, dar cine-l cunoaşte cred că n-ar putea face ceea ce am făcut noi…
Cu trenul am mers până într-un oraş mai mare. De acolo am luat un autobuz şi ne-am dus până la marginea unui sat, unde se afla acel orfelinat. În acea micro-localitate, în afară de orfelinat, la o distanţă apreciabilă se mai afla şi un pichet de grăniceri şi o barieră pe care scria: “Poziţia normală orizontală”. Mai încolo… fâşia arată şi…..
Am plecat spre pichetul de grăniceri. Sincer să fiu, în acea pustietate simţeam nevoia de siguranţă.

Nu era nimeni pe uliţele cătunului, nu era populat, cu toate acestea am rugat grănicerii să-i lase pe ai mei să stea puţin până mă duc eu să văd ce şi cum… Mă iartă că, amintindu-mi de acest episod, din nou m-au podidit lacrimile… am trecut de barieră cu senzaţia că am ieşit de pe planetă şi am intrat în iad… În spatele “barierei orizontale” observ că mă uitam şi după umbră, nici ţipenie de om, nici o casă, aveam senzaţia ciudată că se pregăteşte ceva, ceva iminent. Mersul meu “rotativ”, uitându-mă de jur împrejur tot timpul, mersul meu semăna mai mult a pândă. Apoi, ştiind că ochii sfredelitori ai grănicerului din foişor mă urmăresc, îţi poţi da seama cum mă simţeam şi mai ales cum înaintam în acel spaţiu nedefinit. Mergând aşa cum am povestit, pe acel drum al pierzaniei, conştiinţa mea mă tachina mereu: “ce faci omule? cum, tu, iubitor de oameni, ai devenit un monstru care te lepezi de copii nevinovaţi? cine te-a ticăloşit într-atâta?” Mergeam în neştire pe drumul acela, plângeam că nu mi-am putut rezolva problemele altfel şi, în sufletul meu, omul de omenie care m-am crezut se micşora, era tot mai mic şi simţeam că, în curând, tot ce-am avut bun în mine va dispărea, voi dispărea… Gândurile mele apăsătoare nu-mi ghidau drumul, dar urechile mele erau sensibile la nişte voci de copii, care deja se auzeau bine. Veneau dintr-o curte mare, în care se găsea şi o casă. Dragă mi-a fost casa aceea în acea pustietate! M-am apropiat de gard cu gândul de-a chema un copil să-l întreb ce probleme mă frământau pe mine. Ştiam cum sunt copiii, Cunoşteam acea obrăznicie tipică vârstei şi mă uitam să văd unul mai politicos care să-mi de-a relaţiile necesare. Doamna doctor, mă iertaţi poate vă par plângăcios, dar şi acum îmi plânge sufletul de ce s-a întâmplat. Copiii aceia, dintre care foarte puţini îşi cunoşteau părinţii, dintre acei câţi au fost în curte, de fapt toţi câţi au fost acolo, s-au aruncat pe gard… şi mă mângâiau ei pe mine…Îmi spuneau: TATA. Săracii, ei nu ştiau că eu nu pot face copii, dar erau atât de sinceri şi de încrezători în ceea ce făceau şi spuneau încât şi eu am uitat de asta şi tot ce aveam la mine prin buzunare, prin traistă am scos şi le-am dat şi chiar mă credeam în acele momente TATĂL lor. Atunci mi-am dat seama că singurătatea şi spaima care m-a copleşit pe mine plimbându-mă pe lângă ”fâşia arată” lor le timora sufletele lor zilnic. Poate n-au văzut un om de ani întregi. Pentru ei eram “omul anului”… Atunci, cu sufletul ticăloşit, m-am întors la nevastă şi la fiica mea. Nu-mi puteam ascunde lacrimile gândindu-mă la durerile celor peste o sută de copii cărora pentru câteva secunde, le-am fost TATĂ şi m-am decis să vin înapoi acasă cu fata şi să facem ceea ce ne va lumina Dumnezeu.