– Nu vorbi aşa!… Să stai un an departe, departe de mine, de tatăl copilului tău, iar eu să nu ştiu nimic de voi ?
– Dragă Sandule, cred că exagerezi. Plecarea ta precipitată mi-a făcut o părere definitivă despre tine… în ce priveşte caracterul tău… în ce ne priveşte pe tine şi pe mine. Văzând cum reacţionează un tânăr de vârsta ta, la primul act de iubire, m-am gândit că tot mai bun era logodnicul meu – cu care la vremea aia eram certată – care este mai “matur“ ca noi. După întoarcerea mea de la mare, nu am mai amânat data nunţii… care era fixată în acea lună. Aşa că eu şi chiar copilul meu, Sandule, suntem ai “lui”!… Ce rost mai avea să te deranjez ?!…
Sandu se făcuse alb la faţă. Buzele au început să-i tremure… faţa i s-a crispat. S-a răsucit pe călcâi şi a plecat precipitat…

* * *

– Ei cum ţi-a plăcut?… Ce părere ai tu de asta, mamă ?
– Am ascultat ce-ai spus, e o poveste dureroasă, dar destul de frecvent întâlnită la tinerii care intră prin “dos” în dragoste. Tipul acesta de iubire îţi lasă o amăreală de-o viaţă în suflet. Eu cred că asemenea persoane şi în asemenea situaţii creează romanţele apoi, de câte ori le aud, plâng la gândul pierderilor din tinereţe, la ceea ce n-au înţeles sau n-au ştiut “atunci”.
Doream să-ţi spun încă de prima dată că eu te-am înţeles. Prin ceea ce tu mi-ai povestit, m-ai făcut să înţeleg că deja şi pe tine te-a ”lămurit” viaţa că oricum te-ai învârti e greu să trăieşti într-o lume în care predomină răutatea, egoismul, instinctele animalice, într-un cuvânt: cele mai rele calităţi, care de fapt n-ar trebui să definească OMUL… omenia. Ai mai fi putut continua şi cu unele parafrazări ale bărbaţilor ”aruncate” cu foarte mare uşurinţă: ”toate femeile-s curve”, lucru ce n-ar trebui rostit niciodată, întrucât se impune puţină pudoare şi respect faţă de ceea ce i-a dat viaţă, faţă de toate femeile care i-au înflorit viaţa.
În ceea ce priveşte femeile, bărbaţii când încep “dragostea”, încercările sexuale, sunt atât de fericiţi sau aerieni, încât nu sunt capabili să-şi dea seama că de fapt femeile cu care ei îşi încearcă “bărbăţia” sunt un procent mic din masa femeilor iar ele într-adevăr suferă de acea boală numită “setea de bărbaţi”. Să vedem acum, după ce-au cunoscut acest lucru, câţi dintre “Don Juan” se vor lăuda cu aceste “cuceriri”.

La observaţiile asupra vieţii făcute de tine, observaţii destul de pertinente de altfel, văd că ţi-ai dat şi tu seama că LUMEA, în general, plăteşte un tribut colosal prostiei, egoismului, răutăţii şi intoleranţei.
Consider ca o realizare faptul că un tânăr ca tine este preocupat de problemele lumii şi nu numai de el, că este capabil să sesizeze unde “scârţâie” bunul mers al vieţii şi, dacă tu sau el cunoaşteţi aceste lucruri, nu mă îndoiesc că o să găsiţi şi remediile de-a extirpa aceste tare ale omenirii. După cum ai observat, poveştile care eu ţi le-am spus, cu toate că ele nu sunt tare “pozitive”, dar fac apel la conştiinţă, au sentimente de dăruire totală, gesturi care arată un înalt grad de umanitate, lucru ce-ar trebui să te “încălzească” şi pe tine, şi pe noi de altfel, ca să putem uita măcar pentru o clipă că ne “tragem “ din Cain.
Dacă încă nu putem spune toate acestea, pentru că încă n-am avut prilejul de-a examina şi alte aspecte ale vieţii, şi fiindcă eşti şi tu mai relaxat, mai predispus la o “introspecţie în propriul tău Eu”, mi-aş îngădui să-ţi mai reţin atenţia cu un fapt petrecut aici în apropiere, cu ample conotaţii la vecinii noştri. Noi nu i-am simţit amploarea numai datorită faptului că ne-am mutat în aceea perioadă şi problemele ce le aveam ne-au departajat oarecum de problemele “străzii”ca să spun aşa.
– Voi fi într-adevăr bucuros să aflu, dar n-ar fi mai bine să luăm întâi micul dejun?
– M-am luat cu vorba şi într-adevăr am uitat de “munca” asta. Bineînţeles că aşa vom face, după care s-a apucat să pregătească dejunul, timp în care a început să depene povestea ce i-a spus-o Buia Toma când făcea un tratament la dânsa.
– Vedeţi – începea povestea Buia Toma – suntem obişnuiţi, de regulă, să vorbim despre greşelile altora, şi mai puţin sau de loc de ale noastre, chiar dacă ele sunt uriaşe în raport cu celelalte, ale altor oameni.
Am avut o fată, pe care acum mi-a luat-o Dumnezeu la El, si pe care am iubit-o ca pe o fiică adevărată, cu toate că ea nu era a mea, numai a nevestei mele. Domnul, Dumnezeul nostru nu dă toate harurile fiecăruia… Am iubit şi iubesc copiii, cu toate că acum bătrâneţile nu mă prea lasă să umblu după ei, dar eu nu am putut avea nici unul. Am observat acest lucru, neputinţa mea sau acest handicap care m-a dus în pragul disperării, al nebuniei… Nu-mi dau exact seama când am aflat că posibilităţile mele de procreare sunt nule, dar când am aflat, eram deosebit de mâhnit. Nu ştiu dacă dumneavoastră mă puteţi înţelege, dar neputinţa aceasta este înjositoare pentru un bărbat şi cu toate astea, creştin fiind mi-am dat seama că ceea ce-ţi dă Domnul trebuie să primeşti smerit şi să-i mulţumeşti că nu a fost mai rău.

La început mi-a fost mai greu, apoi m-am hotărât ca acest handicap de-a nu putea procrea, de-a nu putea avea urmaşi direcţi se poate ameliora înfiind copii. Şi astfel mi-am găsit rostul şi scopul trăirii în aceasta lume… Cum trebuia să procedez? Ce să fac? M-a ajutat bunul Dumnezeu.
Am cunoscut o femeie de treabă care a rămas fără bărbat, cu trei copii. Două fete şi un băiat. M-am gândit la tot ce poate ieşi dintr-o astfel de asociere şi în final m-am căsătorit cu ea.
O iubeam, îi iubeam şi copiii şi aşa ne-am încropit o gospodărie, o familie. Cât timp au fost copii mici nu am observat nimic, dar mai târziu la una din fetiţe un braţ parcă era atrofiat, nu i se dezvolta normal.
Bineînţeles că pe acea vreme medicii erau foarte receptivi la suferinţele oamenilor şi după multe încercări, medicamentaţii, spitalizări, medicii s-au resemnat definitiv. Nu era nimic de făcut cu acest braţ. Va rămâne pentru totdeauna aşa. Era urmarea unei poliomielite, peste care trecuse fără să sesizăm, şi aşa a rămas infirmă de o mână.
Pe acasă, era treabă destul de multă, ţineam şi noi pe lângă casă ceea ce se numeşte iosag – o vacă, porci, găini, câine şi, mă rog, ce se mai găseşte pe lângă casa omului. Protejând-o pe ea ca să nu lucreze, am creat probleme în familie, cărora nu le-am putut da de capăt.
Fraţii ei erau nemulţumiţi, ba mai mult, au început s-o urască acuzându-ne pe noi, părinţii lor, că numai pe ea o iubim, că ei sunt folosiţi ca slugi, că numai ei trebuie să facă tot şi “cucoana” este protejată tot timpul. Ea era întotdeauna îmbrăcată în haine frumoase, ea nefiind murdară şi ruptă ca ceilalţi copiii…
Ei, cred că mă înţelegi, nu erau toate tocmai aşa, dar cel care râneşte în grajd nu poate fi îmbrăcat cochet, deci din acest punct de vedere aveau şi copiii dreptate. Apoi se mai ivise un fenomen. Eu nu băteam copiii că nu erau ai mei, soţia îi mai altoia când pe unul, când pe altul, dar pe această fată, schilavă precum era, nu putea s-o bată, îi era milă de ea în afară de faptul că era cumsecade şi nu ne-a făcut probleme de aşa natură să merite asemenea corecţii; cine nu greşeşte bineînţeles nu trebuie nici muştruluit, nici bătut.
Fraţii ei au prins ură pe ea crezând că noi o favorizăm, în detrimentul lor. Când nu eram acasă aproape întotdeauna o găseam bătută. Cei doi, cei care erau valizi, se solidarizaseră şi puteai să-i şi baţi cât doreşti, că nu-ţi dădeau nici un fel de lămurire ce a păţit sora-sa. Ea îşi iubea fraţii, plângea odată cu ei când erau bătuţi, dar fraţii nu-i primeau dragostea ei, o ocoleau. Noi nu am observat ca ea să le fi făcut cândva vreun rău.