Fraţi să fi fost şi nu s-ar fi înţeles mai bine (pe atunci la noi nu se ştia ce-s homosexualii). Aceşti doi oameni aveau o prietenie sinceră şi devotată, atât de bine se completau încât au stârnit invidia tuturor. Au observat şi alţii că în momentul în care există o astfel de prietenie ea este unică, unică atât prin faptul că alţii nu pot realiza aşa ceva, dar şi datorită unui aşa-zis “lehamite”, alţii nesperând să ajungă la o asemenea performanţă, nici nu se mai străduiesc să-şi realizeze o prietenie. Probabil că şi să faci glume pe seama mai multor persoane, s-a dovedit că nu-i chiar la îndemâna oricui. Ca să n-o lungim, prietenia lor era renumită pe o arie destul de mare. Poate s-au împrietenit şi datorită faptului că le plăceau sporturile şi, coincidenţă, aceleaşi discipline amândurora. Nu-i cazul să investigăm mai departe, sunt sigur că dacă pe ei i-ai fi întrebat, cred că habar n-aveau când şi de ce au început să fie prieteni ? Cert era că erau nedespărţiţi.
Odată au fost invitaţi la o onomastică. Bineînţeles că i-au invitat pe amândoi. Cei doi, sportivi fiind, în preocupările lor nu intra alcoolul; cu toate acestea s-a încins petrecerea şi era o atmosferă tinerească, euforică, toata lumea se simţea minunat, unii chiar aveau “curaj”. S-a întâmplat că le-a venit vremea şi celor doi prieteni “să fie luaţi la centru”. Printre multele lucruri “tapate”acolo a fost şi prietenia lor… despre care se zicea că nu v-a trece mult şi se va destrăma.
– Pe ce se bazează această afirmaţie ? săriră amândoi.
– Pe faptul că nu va trece mult şi vă căsătoriţi. Or, căsătoriţi fiind, nevestele voastre vă vor pretinde să staţi cu ele, nu cu prietenul…
– Ba, pe noi nu ne va despărţi nimeni şi nimic! au răspuns cei doi. Ce am eu este şi al lui Ion şi ce are Ion este şi al meu, a spus Vasile.
– Asta, cum se va materializa atunci când vei avea femeie?O să i-o dai şi lui Ion ?…Vasile simţi că ceva nu-i în ordine, dar a continuat.
– Tot ce-i al meu… este şi al lui !…
– Vrei să zici că o să-i dai pe nevastă-ta lui Ion de câte ori vrea ?…
– Nu !… Doar… o dată… O dau!
– Tu ce zici, Ioane ?…
– Păi!… Dacă Vasile îmi dă nevasta lui o dată!… Eu… eu să nu i-o dau?!… I-o dau şi eu!…
– Şi cum o să faceţi?
– Eu zic – este de părere Petru – eu zic… că primul care se va însura să-i dea nevasta prima dată celuilalt!… E bine aşa?…
– Aşa să fie!… Au strigat într-un glas Vasile şi Ion.

Vremea a trecut… şi Vasile chiar voia să se însoare…
Ion, după terminarea armatei, se angajase la o întreprindere care avea lucrări în tot judeţul, aşa că prietenii se vedeau acum cam rar… uneori după câteva luni. La o astfel de întâlnire a celor doi prieteni, la o grădină de vară, Vasile îi spune lui Ion:
– Ioane!… Eu… Eu vreau să mă însor.
– Şi ce ? Te-am oprit eu ?!…
– Nu! Dar îţi aduci aminte de “înţelegerea” noastră, că acela care se va căsători primul îşi va da soţia… pentru prima dată… celuilalt?…
– O !… Asta te omoară? Am şi uitat!… Şi tu… tu ce ai de gând?
– Păi!… Sincer să fiu, fiind prieten aşa bun cu tine, nu aş regreta atât de mult, dar încă cu ea… cu ea nu am vorbit!
– Vasile ! Eu nu te oblig să îţi ţii acea promisiune, dată la o beţie… Am băut şi noi un pahar şi pentru asta să ne facem rău, să ne urâm toata viaţa?… Las-o baltă!…
– Aş lăsa eu!… Dar… prietenii noştri în fiecare zi mă chestionează în legătură cu legământul nostru… aşa că vezi tu… nu mai pot da înapoi…
– Vasile! Uite ce e! Poate tu nu-ţi dai seama, dar asta ar putea să fie sfârşitul prieteniei noastre!…
– Ioane ! Toate astea le ştiu şi eu, dar mai ştiu şi faptul că aici nu mai pot trăi dacă nu-mi ţin cuvântul dat la acea petrecere. Iar eu simt nevoia să mă căsătoresc.
– Cum vrei tu, Vasile!… dar… dar numai bine nu va fi… Şi… şi când îmi prezinţi logodnica ?!…
– Ce logodnică ?… Dar… la Sfat, deja suntem căsătoriţi!
– Chiar aşa de avansaţi sunteţi?
– Făceam şi nunta dacă tu erai aici şi dacă nu exista acea promisiune! şi… şi pe nevastă-mea poţi s-o vezi chiar acum!
– Unde-i ?
– Uite!… La masa aia laterală! – şi-i arătă masa.
Ion se uită în direcţia indicată, la o singură masă era o femeie, o femeie pe care el nu şi-ar fi dorit-o de nevastă şi nici să fi fost nevasta celui mai bun prieten al său … nu ar fi vrut să fie…
– Vasile! Aia pistruiată şi urâtă ?!…
– Aia !
– Ştii ce, Vasile… Fute-ţi-o tu!!! Şi prima dată… şi totdeauna… foloseşte-o singur… mie unu nu-mi trebuie!… – îl luă gura pe dinainte pe Ion.
Vasile, cu lacrimi în ochi, sări în picioare şi-l pupă pe Ion, prietenul său…
– Îţi mulţumesc!…

– Taci!… Hai, Vasile, să nu mai vorbim de asta !

Aici se termină povestea. Numai că pe urmă s-au mai vehiculat două poveşti… Unii ziceau că Vasile s-a căsătorit cu “aia” numai pentru a-şi ţine legământul faţă de Ion, după care s-o lase şi să-şi ia alta… Alţii ziceau că ea ar fi avut mult pământ şi Vasile, poate “din dragoste”, n-o fi văzut-o chiar aşa de urâtă… cum era de fapt. Cert este că Vasile a rămas cu “ciuma” şi nimeni nu ştia ce fel de lacrimi avea în ochi Vasile atunci când l-a pupat pe Ion… pe prietenul lui cel mai bun… cel care i-a refuzat nevasta… Acele lacrimi erau amare sau erau dulci ?!…

* * *

Chiar aşa era şi el, el care era un tânăr pur… până acum câteva zile, iar acum are o experienţă de om bătrân. Şi toate astea se întâmplau numai datorită faptului că nu şi-a putut înfrâna dorinţele… Şi pe urmă starea de silă ce a avut-o după ce Maria i s-a dăruit. Toate astea i-au complicat viaţa lui.
Sandu era copleşit de gânduri. De ce fugea Maria de el?… dacă era şi gravidă? El voia să-i fie soţie!… I-a fost dragă şi-i este dragă încă!… Şi o doreşte! Nicicum nu înţelegea atitudinea Mariei!… Recunoştea orice… dar să stea o singură dată măcar să discute cu el!…
Mama lui Sandu vedea cum copilul ei se topeşte pe zi ce trece şi ea nu-l putea ajuta cu nimic.
Aceste priviri iscoditoare ale mamei le simţea şi Sandu, dar să-i ceară sfatul dânsei, nu s-a hotărât încă. Asta până într-o zi, când i-a povestit tot.
Maica-sa l-a ascultat – bănuia ea ceva – dar timpul a trecut… venise iar vara şi amintirea Mariei se ştergea din ce în ce mai mult…
Într-o zi, în timpul unei plimbări, Sandu a luat-o prin Cişmigiu. În faţa lui, la numai 10 metri, apare din nou “pasul”… A alergat după ea, a pus mâna pe ea!… Maria împingea un cărucior… Un cărucior cu un copil mic în el…
– Maria ! Maria ! Cât te-am căutat!…
– De ce ?…
– Cum, de ce ? Eşti iubita mea!… Ne-am iubit… avem şi un copil împreună – şi-i arătă căruciorul – şi tu, tu nu mă iubeşti ? De ce ?… Unde stai ? De ce nu mi-ai spus că eşti din Bucureşti ?
– M-ai fi iubit mai mult ? Sau… “m-ai fi iubit “ un timp mai îndelungat?…