A mai trecut o lună de lipsuri şi umilinţe şi parcă numai familia lor era “datoare”, i-a murit şi ultimul frate, Loci. Şi el a “plătit” murind.
Cu toate că erau despărţiţi în timp, de front, de mai bine de o jumătate de an, speranţele îi ţineau împreună. Acum, în afară de mamă-sa nu mai avea pe nimeni. Iarna parcă a devenit şi mai rece după aceste constatări. În cele 60 de zile, fără soare, cât se întâmpla ca iarna să nu-l vedem pe aici, Iulica avea impresia că zilele nu numai că n-au soare, dar parcă-s negre. Negru-i era şi sufletul că mirele ei “nu-i răspundea” în nici un fel. Nu-i dădea nici o veste, nici-un semn c-o mai iubeşte.
Un alt lucru ce-i supăra sufletul era mama ei, care de când a primit ultima “veste neagră” a început să vorbească-n dodii. Preocupată în aşa hal de Pista, nu şi-a dat seama cât de greu apasă pe sufletul ei pierderea celor doi fii, durere care i-a luat minţile. Mama-sa a înnebunit. Fiinţa aceea care i-a dat viaţă, care-a iubit-o ca ochii din cap şi pe care a iubit-o şi-o mai iubeşte, trăieşte, dar… nu mai există. Nu mai contează… nu-i…
La început, Iulica nu s-a sesizat de schimbarea de comportament al mamei sale, datorită faptului că era calmă aşa cum o cunoştea, blajină, răbdătoare şi foarte stăruitoare în muncă. Pe măsură ce mintea o părăsea, nu-i reuşea cum ar fi dorit ceea ce făcea sau, altfel spus, reuşitele în ceea ce-şi dorea erau din ce în ce mai rare. La început, în timp ce lucra, apărea imprecizia: prin scăpări de obiecte, imposibilitatea tăierii ceva cum ar fi dorit, nu mai putea folosi acul, cuţitul, foarfecă. Dacă nu-i reuşeau, nu cerea ajutor, le arunca, le spărgea. Iulica, încercând să se apropie de ea, s-o ajute, s-o liniştească, să-i facă ea treburile care-i păreau mai greu de realizat de maică-sa şi văzând-o mai tot timpul agitată, obosită, stăruia să se odihnească, să se liniştească. Într-un moment de pauză, de luciditate acută în prezent, a realizat c-o spaimă de nedescris şi c-o durere inimaginabilă că nebunia mamei sale a doborât-o definitiv şi că fiinţa cea mai bună din viaţa asta devine de necontrolat în nebunia ei. Când a realizat că propriile puteri nu-i permit s-o mai ajute sau să se apere, s-a îngrozit şi teama a pus stăpânire pe ea. Se temea să mai rămână singură cu mamă-sa, întrucât a devenit un dement imprevizibil şi aruncările de obiecte o căutau tot mai des. Prin nebunia sa, mama i-a devenit duşman fără duşmănie, un duşman care imprevizibil fiind, oricând o putea lovi, o putea mutila sau chiar omorî, fără a avea măcar putinţa să se apere.

Ajunsă în această fază, Iulica a părăsit casa părintească, mutându-se la soacra-sa peste drum, de unde putea supraveghea discret ce se întâmpla cu mama-sa, să-i mai rezolve ea unele treburi, să-i ducă mâncare, cu toate că ea nu ştia ce mănâncă. Sufletul Iulica-i plângea continuu. Avea mire, dar… nu-l avea, avea mamă, dar… nici ea nu mai era. Avuse fraţi, dar… nimeni nu ştia pe unde le zac oasele.
Ne mâncând, agitată fiind mereu, boala n-a avut tare mult de furcă cu mama Iulicăi. A doborât-o destul de repede, Iulica rămânând singură pe lume, într-o casă pustie. La acea pustietate se mai adăuga şi lipsa oricăror veşti din partea mirelui ei, Pista, de la plecarea lui din sat. Se mai adunau şi alte necazuri. De când o ştiau singură, “ocupanţi” civili sau militari au început să-i aţină calea, s-o hărţuiască. Nu mai îndrăznea nici măcar la muncă să meargă singură, de teamă să nu se vadă făcută “poştă”. Şi ce n-a mai putut strânge din câmp a lăsat să putrezească din aceste motive.
Într-o zi de Duminică, sau poate era vreo sărbătoare, după mai bine de un an şi jumătate de când au plecat “ultimii bărbaţi” pe front, Iulica se uita în lungul drumului, singura distracţie permisă-n satul lor, şi văzu venind dinspre Târgu Lăpuş un soldat. După atâta aşteptare n-a realizat ineditul decorului. Apoi s-a sesizat de acest “fenomen”, că ce altceva putea să fie dacă un sat trimite sute de soldaţi şi nu se-ntoarce nici unul? Ca în final, dintr-o lume uitată deja, a realizat că de fapt ea aşteaptă acest lucru zi de zi de mai bine de câţi… ani? Atunci, ca trezită dintr-o amorţeală – adormită, nu-i venea să creadă că aşteptarea ei îi era răsplătită. I se întoarce mirele din război. În acel moment sângele a început să-i clocotească. Nu mai avea stare şi încă soldatul era departe, nu-l vedea cine-i. Ar fi ieşit afară, dar… nu se făcea. Cu toate că soldatul umbla greu, a ajuns în dreptul casei sale, la ea venea, dar nu era Pista. Inima-i bătea cu mult mai multe bătăi peste şir, nu mai avea răbdare. Cine să fie oare? Doamne că încet mai vine! Apoi, gândindu-se mai bine, şi-a adus aminte de toţi câţi au plecat din satul lor şi din câţi au plecat, trei erau cei despre care nu se ştia nimic. Printre ei era şi Pista, mai era Petre, vecinu-său, şi Ioani, băiatul ce stătea cu câteva case mai jos. În acel moment, Iulica şi-a dat seama că soldatu-i Petre vecinul ei.
Petru a ajuns în poarta casei şi a intrat în casă. A dat bineţe. Iulica i-a oferit un scaun. L-a omenit şi după ce “şi-a tras sufletul”, Iulica l-a luat la întrebări… despre Pista.
– Trebuie să-ţi spun că eram în aceeaşi grupă. Eram tot timpul împreună şi el era tot timpul supărat.
– D’apoi cum asta? De unde atâta supărare?

– Nu vreau să-ţi spun dar ce-l durea mai mult, era că tu nu-i răspundeai la scrisori. Nu i-ai trimis nici-o scrisoare…
– Doamne feri şi apară! Da cum poţi să zici aşa ceva când eu îi scriam mereu?
– Eu nu ştiu ce să-ţi răspund, dar pot să confirm că el îţi scria cât a trăit. Doamne m-a luat gura pe dinainte. În acest moment toate durerile şi umilinţele îndurate, toate speranţele şi aşteptările Iulicăi s-au transformat într-un urlet de fiară de nedescris, şi-a urlat atâta până a rămas fără glas. După această descătuşare, de toţi şi de toate, un plâns liniştit a pus stăpânire pe ea. Plâns la care Petre nu ştia ce să facă, moment în care Iulica şi-a dat seama că absolut tot ce-a iubit pe acest pământ nu mai este, i-a fost luat totul. Ca la o comandă s-a liniştit şi, uitând că Pista nu mai este, a început să vorbească cu Petre.
– Cu toate că n-am primit de la el un singur rând, eu i-am scris… lună de lună-i scriam. Toate ouăle găinilor le-am dat pe timbre. Cu toate acestea, un rând… un singur rând să-mi fi scris… dar nu…
– Ciudat, dar şi el îţi scria lunar. Ba mint. Drepturile noastre erau o carte poştală pe lună. Pista le scria şi ţi le trimitea numai ţie. Nici una acasă. Cum erau mulţi care nu mai aveau la cine scrie, toţi i le dădeau lui Pista, şi nu erau puţine, şi toate ţi le adresa tot ţie. Numai bunul Dumnezeu poate şti unde-s dacă spui că aici n-a sosit nici una.
– Nu, nici una măcar… Văd că aici nu-i vom da de capăt, spune-mi câte ceva despre el.
– Ce să zic dacă spui că aşa este situaţia. Poate a “cântărit” mult ceea ce a făcut el.
– Despre ce vorbeşti?
– Înainte de-a ieşi din România, dintre toţi pe care ne-ai văzut plecând de aici, că eu te-am văzut în Târgu Lăpuş, n-am mai rămas decât eu cu Pista. O parte dintre noi au dezertat, i-au prins şi i-au împuşcat, ceilalţi au murit de boli sau împuşcaţi. Pista era tare tulburat. Starea aceasta avea mai multe cauze. Prima era lipsa scrisorilor tale. Îmi tot povestea de-un vis c-un număr. Apoi a văzut că noi ardelenii eram folosiţi numai în misiuni imposibile de unde nu se mai întorcea nici unul şi, nu în ultimul rând, morţii noştii nu beneficiau de slujbe şi înmormântări după religie. Mai toţi erau lăsaţi pradă ciorilor, nici de mormânt n-aveau parte. Pista a auzit că vine un mare Ştab în inspecţie, n-a spus la nimeni nimic şi a ieşit la raport la Ştabul ăla. Toţi au rămas uimiţi, dar nu l-au putut opri că Ştabu-l văzuse deja. Pista s-a prezentat şi a raportat:
– Domnule Comandant, permiteţi-mi să nu părăsesc România.