Pista făcea toate acestea fără nici-o preocupare. Gândurile lui erau la Iulica, în sufletul lui nădăjduia s-o mai vadă o dată. Surpriza era mare, în uniforme nu se mai cunoşteau. Mai mult din joacă au început să se strige după indicativele numerice. Vrând-nevrând au intrat toţi în joaca aceasta. La un moment dat, aude pe cineva strigând un număr care nu-i era străin şi care el l-a jucat la Loto, dar i-a ieşit necâştigător. Cum nimeni n-a dat nici-o replică la acel indicativ, Pista-şi consultă propriul indicativ numeric, care era: 22505, numerele visate de el, numerele necâştigătoare de la Loto. În fiinţa lui a simţit un fior ca un fulger, în inima lui s-a cuibărit frica, tremura tot. Acum era sigur că numărul era un semn şi nu unul bun. Şi-a dat seama că de fapt toate aceste coincidenţe erau o premoniţie. Şi dacă aşa era, ei care mergeau la război la ce se mai puteau aştepta? Ce vise i-ar mai fi putut înaripa idealurile? Se pare că tot ce-a făcut în această viaţă pentru el “atât era”. Pista căzu într-o muţenie. Era o indiferenţă de neimplicare la nimic, de neparticipare la şotiile şi năzbâtiile care se obişnuiesc în toate colectivităţile de tineri. Nimeni şi nimic nu-l puteau lămuri că e normal cât trăieşti “să-ţi trăieşti viata” aşa cum e ea, aşa cum ţi se dă s-o duci. Poate că ar mai fi “mocnit” mult Pista dacă n-ar fi început, din ziua următoare, instrucţia tactică, care i-a adus aminte şi de laptele supt la pieptul mamei sale. Până atunci îi erau străine denumirile de: adăpost individual, tranşee, penetrarea unui câmp de mine şi desfăşurarea pentru luptă, şi multe alte munci (tactici) care nu le mai permitea revenirea pulsului la normal şi nici să li se vindece rupturile din palme. După-amiezile, pentru a nu-şi “ieşi din mână”, instrucţia se completa cu mânuiri de armament şi “lupta la baionetă”. De fiecare dată, orice tip de instrucţie se termina cu: ”pasul de manevră”, ”pasul de defilare” şi pe când ţi s-a dus sufletul din tine se dădea “tonul la cântec”, încheierea făcându-se cu “onorul la comandant”. După o săptămână de asemenea “preocupări” au depus jurământul.
Pentru ca acest ”eveniment“ să fie mai festiv, mai pompos, Comenduirea a hotărât să permită “un ultim timp de întâlnire” a soldaţilor cu familiile. Promisiunea aceasta i-a înviorat mult pe tinerii soldaţi şi a mai aplanat atmosfera între cătanele “nemulţumite”de turnura ce-o luau lucrurile în ultimul timp. Problema majoră era că trebuiau să depună jurământul faţă de ocupant şi nu faţă de “Rege şi ţară” ai cărei populaţie erau de drept. Mulţi dintre soldaţi erau unguri; nici ei nu înţelegeau de ce nu depun jurământul pentru ţara ai cărei componenţi sunt.

O parte din ei au fost “lămuriţi” prin presiunile şi promisiunile exercitate asupra familiilor, în aşa fel încât oamenii şi-au dat seama că forţa şi legea sunt în mâna ocupantului şi bineînţeles că şi vieţile lor. Lămurire mai bună nu poate fi.
În sfârşit, ziua mult aşteptată a sosit, şi era aureolată de toate promisiunile posibile. În curtea şcolii au luat loc oamenii, cât populaţia a cinci sate. Sătenii au venit ca şi cum ar “conduce pe ultimul drum” pe toţi fiii lor, întrucât nu poţi gândi altcumva dacă au plecat deja toţi tinerii şi de întors nu s-a întors nici unul. Pe toţi i-au aranjat în partea dreaptă a curţii, cătanele vor depune jurământul în faţa lor, a celor dragi. Nu mai puteau de nerăbdare să termine odată să se poată vedea, îmbrăţişa, discuta. Comandantul a ordonat începerea depunerii jurământului, în ţinuta de război, cu echipamentul complet, pentru a demonstra pregătirea deosebită a cătanelor. Au făcut şi asta şi ar fi făcut şi altele numai să le dea voie să se vadă puţin. Teama de moarte-i mare. Puţini îşi mai aduc aminte de cuvintele jurământului. A bolborosit fiecare ceva să scape o dată.
În sfârşit, au terminat. Mare bucurie. Unii au început a-şi arunca echipamentul de război şi se îndreptau spre părinţi, când s-a auzit comanda: “Atenţiune, drepţi”, “La stânga”, “Înainte marş” şi imediat după acestea: “Pentru onor spre dreapta”. Cu această comandă, cătanele îşi salutau superiorii şi-şi mai vedeau consătenii, dar nu şi rândul din dreapta care privea înainte, şi spre nenorocul lui, în el era şi Pista. Părinţilor le tresărea inima văzând ce-a ieşit din “mucoşii” lor şi li se întuneca sufletul ştiind ce-i aştepta.
Pasul de defilare răpăia uniform suplinind loviturile de tobă. Coloana se apropia de ieşirea din curtea şcolii şi se auzi comanda: “tonul la cântec”. Coloana cânta şi se îndepărta de cazarmă… 50 m… 100 m, în faţă se vedea Dealul Cufoaii. “Pas de manevră marş” şi coloana urca pe deal. Din curtea şcolii, coloana se zărea ca un trunchi mare ce se legăna însoţit de zgomote de căşti şi gamele.
Sătenii nu-şi puteau reveni din această umilinţă la care au fost supuşi atât ei, cât şi copiii lor, soldaţii, cărora nu le-au permis nici măcar să se salute. În viaţa lor au văzut şi simţit nenumărate umilinţe, acte de nesimţire, dar să-ţi faci “onoare” batjocorind pe alţii n-au auzit niciodată. Această monstruoasă şi crudă demonstraţie de dispreţ pentru oamenii atâtor sate pe care i-ai obligat să-ţi fie “loiali” i-ai pus “să-ţi jure credinţă” ca să ai putere de batjocură asupra lor?! Pentru cine voia să înţeleagă, pentru cine pricepe, aceluia nu-i mai trebuie alte dovezi de “bună convieţuire”. Îşi puteau imagina ce-i aşteaptă de-acum înainte.

– Nu-i mai rabde pământul, şi-a zis oful o bătrânică.
Coloana s-a oprit prima oară după două nopţi şi-o zi de mărşăluit.
Întoarcerea Iulicăi în sat a fost o umilinţă şi mai mare, dacă am putea-o compara cu altele. La Târgu Lăpuş au fost mame, surori, prietene, dar mireasă, numai ea. N-a primit nici măcar un sărut de despărţire de la mirele ei. Iulica a vrut să întrebe un ofiţer de ce nu-i lasă să-şi ia rămas bun? Dar tipul aşa s-a comportat, de parcă Iulica nici n-ar fi existat. Ei erau ţărani, ei trebuiau să-i “servească”, şi nu ofiţerii pe ţărani. Cine n-a fost acolo poate spune orice despre o mireasă care se întoarce cu merindea mirelui înapoi, refuzată…că nu i-au permis să schimbe o vorbă cu mirele ei. Merindarea făcută cu mâna ei avea ajurat un text: “Poftă bună şi să mi te întorci sănătos!” Acum o poartă înapoi cu merinde cu tot… Aşa să le ajute Dumnezeu şi lor…
– Bunicule, şi tu erai printre soldaţi? îl întreabă nepotul.
– Da nepoate, şi eu am prins “trenul” acela umilitor, ultimul de altfel.
– Ţi-a fost greu, bunicule ?
– Greu nepoate, dar după câte vei vedea, nimănui nu-i este uşor sub ocupaţie. Tot timpul se găseşte ceva de împărţit, ceva de “arătat”, totdeauna se vor găsi oameni gata să-şi jignească semenii, să-i umilească!
Iulica se gândea cu părere de rău că n-a putut să-l bucure pe Pista cu noua merindare făcută pentru el. A încercat s-o pună de păretar ca să-şi aducă aminte de el tot timpul. Parcă acum e altfel?
Necazurile n-au luat sfârşit cu afrontul făcut de către ocupanţi la depunerea jurământului. Iulica era ferm convinsă că fostul instructor al lui Pista, acum ofiţer activ în trupele de ocupaţie, i-a “pus o vorbă bună” şi comandanţilor cu care a plecat pe front, întrucât e de neconceput ca toţi ce-i plecaţi să trimită ştiri acasă numai el nu. Şi cum să nu te doară când nu era scrisoare de pe front în care să nu se pomenească de Pista numai el să nu dea nici-un semn, ştiind că toţi sunt împreună.
Zilele treceau unele după altele, cu munca şi necazul fiecăruia, că bucuriile se pare că au trecut pe alte meridiane. Spre iarnă, odată cu frigul, sau poate tocmai de aceea, a început să se umple şi satul cu “cărţi cu chenar negru”. Băieţii noştri-şi plăteau “datoriile” de cădeau “la datorie” ca spicele în faţa secerii. Prima pe care a dus-o poştaşul, Iulica l-a rugat pe Dumnezeu s-o cruţe, să fie a oricui numai a lui Pista nu. Aşa a şi fost. N-a fost a lui Pista, a fost a lui Iosif, fratele său.