La Pista în casă mai rămâneau două fete, ce ar fi trebuit să se mărite înaintea lui, era dreptul lor “de întâi născute”. Dacă n-ar fi fost războiul, aşa ar fi fost. Acum şi de s-ar fi dorit, acest lucru era imposibil. Băieţii cu care ele erau în vorbă au plecat primii pe front. După plecarea şi a celor care sunt încorporaţi odată cu Pista, satul rămâne fără nici-un fecior, iar de venit… încă nu a venit nici unul… Cu toate aceste realităţi, Pista era ruşinat de faptul că “şi-a luat înainte surorile”, cu toate că nimeni nu i-a imputat nimic niciodată. Pe undeva, într-un ungher intim al inimii, cu toate ce s-au spus aici, Pista ar fi plecat neliniştit la război dacă nu s-ar fi logodit cu Iulica întrucât, mai ales în ultimul timp, tare frumoasă şi împlinită ca femeie era şi cam toţi băieţii se uitau cu interes la ea, lui acest lucru dându-i reale emoţii. Lipindu-se unul de altul, Pista memora, cu ochii minţii, formele trupului Iulicăi văzut “cândva”. Îşi aducea aminte de câte şiretlicuri a trebuit să se folosească pentru a o “sorbi”. A meritat. Acum stau unul lângă altul şi… cam atât. Problema n-a devenit mai puţin tentantă, dimpotrivă, dar celelalte lucruri de viaţă au devenit mult mai importante, mai grave şi nu numai pentru viaţa lor, ci pentru mult mai multe vieţi; incredibil cât de multe vieţi sunt afectate de război, de umbra lui, de urmările lui, de morţile lui. Nu era săptămână în care să nu sosească hârtiile cu chenar negru cu “morţii la datorie”. Tot mai multe case rămâneau fără bărbaţi, tot mai multe femei erau văduve şi foarte mulţi copii rămâneau fără tată! Ei erau într-o perioadă de fericire, că asta înseamnă o logodnă, nu? Gândurile lor erau de tipul celor mai sus, care nu le permitea tinerilor să-şi trăiască tinereţea.
Apăsat de un gând, poate de-o remuşcare, Pista-i zice fetei:
– Iulica dragă, mă iartă că-ţi spun, dar logodna noastră nu pare a fi lucrul cel mai bun pentru tine în aceste triste momente. Te iubesc deosebit de mult, dar acum că trebuie să ne despărţim am cruda senzaţie că te-am legat numai să nu mă părăseşti. Simt şi acum în mine ciudata stare pe care-am trăit-o în momentul în care te-am cerut de nevastă, sentiment acut care-mi crea senzaţia că fără voia ta te împing la ceva incorect. Din câte vezi şi tu, vremurile acestea nu aduc fericire nimănui. Te rog, dacă cumva crezi c-am făcut un lucru nepotrivit, să-mi spui şi nu mă supăr dacă desfacem logodna.
– Pista, eu sunt surprinsă auzindu-te ce spui. Sper că nu te îndoieşti de sentimentele ce ţi le port? Cred că n-ai motive să te îndoieşti de ele. Eu te iubesc foarte mult şi sunt convinsă că ce facem acuma e bine.

Eu cred că ce îţi dă acel sentiment de vinovăţie este probabil faptul ca tu “ai început casa”, şi nu surorile tale care aveau acest drept, şi care nu l-ar fi pus nimeni la îndoială sau să nu fie respectat dacă vremurile erau normale, dacă ar fi avut cu cine, crezi că ar fi îndrăznit să treacă peste legile nescrise ale satului? Aşa cum ai văzut, nimeni nu ţi-a imputat aşa ceva întrucât nimeni nu crede c-ai jignit pe cineva. Apoi, vom avea şi greutăţi şi nu puţine, dar greutăţile noastre vor fi greutăţile întregului sat, de aceea nici nu-mi prea fac probleme şi îmi pun întreaga mea nădejde în mâna Domnului. Credinţa în el mi-e nestrămutată şi fără margini, cum fiecare ar fi trebuit s-o aibă. Ceea ce mă frământă cu adevărat este că, după atâtea dovezi de dragoste din partea ta, nici măcar nu mai sărutat.
Pista se apropie de lăvicerul de zestre, pe care stătea ea, se aşează lângă Iulica, o prinse în braţe şi-şi căutară gurile. Sărutul a fost la nivelul experienţei. Apropierea şi apoi atingerea trupurilor tinere, completate cu anterioarele “dezvăluiri” de la Lăpuş, i-au creat o stare deosebită lui Pista. În prima fază parcă i-a crescut temperatura, locul unde s-a lipit de Iulica îl frigea şi parcă avea furnicături în tot corpul. Simţea o stare de euforie ce-l atrăgea irezistibil spre fiinţa dragă, neştiind clar de fapt ce-l atrage spre ea nici ce i-ar putea diminua această stare de plutire, de prea plin, de adiere. Senzaţia se amplifica şi datorită faptului că acum se lipea de Iulica şi, lucru nemaipomenit până acuma, ea nu se mai ferea de el. Simţind că intră într-o stare de beatitudine, Pista, roşu ca racul, sări în picioare şi începu să se plimbe de colo, colo.
– Ce-i cu tine Pista? îl întrebă Iulica, care nu-şi dădea seama de stările emoţionale şi de intensitatea lor create partenerului numai prin simpla apropiere de trupul ei. Neştiind că de fapt acest lucru în viaţa lui PISTA se întâmpla pentru prima oară şi puternicele emoţii create în acest moment s-au petrecut atât de intens şi de precipitat încât Pista a fost depăşit de evenimente.
– Nimic tu, de n-oi fi băut prea mult. Cu puţinele cunoştinţe ce le avea, Iulica a intuit că prea l-a aţâţat pe Pista şi, în acest caz, dacă doreşti ca omul să-ţi fie credincios te duci şi-l linişteşti să nu-l găsească alta şi să ţi-l “liniştească” ea. Dacă acest lucru nu-i posibil, faci o ceartă pe cinste să-i piară cheful de femei. Cum nu era şi o a treia soluţie, Iulica luă o mină gravă, privirea şi-o aţinti în pământ şi poză aşa.
– Da cu tine ce-i? sări bărbatul din Pista.
– Da ce să fie, mă tot gândesc să nu-mi iasă vorbe…
– Ce vorbe, tu?
– Ştii şi tu, de atunci de la Lăpuş.
– Păi de ce să-ţi iasă, doar eşti logodită.

– Da, dar femeia aceea care atunci, poate-ţi mai aduci aminte, a strigat, eu ştiu că ei îi cam placi, ar zice orice despre mine numai ca tu să auzi şi să mă laşi că de “restul” se ocupă ea. Ar fi capabilă să-ţi facă orice ca să ne despartă. Moment în care Pista, încărcat preaplin de dragoste pentru Iulica, îşi îndrepta toate simţurile pentru protecţia ei. Lui, care acum câteva clipe ar fi “mâncat-o” de dragă ce-i era, auzind aceste vorbe din gura mult-iubitei, i s-a făcut lehamite de toţi şi de toate.
– Ştii ce, strigă Pista verde la faţă, am crezut că mă iubeşti, ce-i atâta tevatură că te-am văzut o dată la râu în furou? Nu eşti mireasa mea? Ce mă mai interesează cine şi ce va zice? Zică ce-o vrea, ne-am iubit şi ne-am luat şi cu asta cred c-am terminat!
– Se poate că aşa e şi aşa a fost, dar eu aş dori ca tu s-o mai ocoleşti, că mie nu-mi place că-ţi caută între coarne. Dânsa e o femeie căreia nu-i displac bărbaţii şi mie-mi place ce-i al meu, al meu să fie!
– Bine dragă, hai să mergem la musafiri!
– Hai. Şi aşa Iulica i-a “potolit” prima “tulburare” a lui Pista.
În camera unde s-a servit masa au sosit muzicanţii şi mesenii au ieşit la joc în curte. Nici mirii n-au fost mai prejos, băteau pământul de “mama focului”, izbindu-l cu cizmele şi cizmuliţele, pe “tact”. Mirele parcă dansa mai cu foc ca ceilalţi, poate avea energie în plus de consumat.
Dimineaţa i-a surprins la strânsul meselor, făcând curăţenie. Cine trecea pe acolo nici măcar nu putea bănui ce mare petrecere a fost. Au plecat fiecare la rosturile lor.
Zilele se scurgeau una după alta şi noapte de noapte Pista-şi făcea pedeapsa. Era din ce în ce mai rar timpul când mai putea schimba câteva replici cu Iulica. Deasupra satului plutea frica. Un nou lot de tineri urmau să fie jertfiţi în numele NU ŞTIU CUI. Un nou lot de “carne de tun” şi printre ei era şi Pista. Satul era într-adevăr în doliu. Să-ţi chinui viaţa să creşti un copil, un ajutor la bătrâneţe şi să vina CINEVA să ţi-l confişte ca pe-un obiect furat. Să se pună stăpân pe el, ca după aceea să şi dispună de el şi nu oricum, ci trimiţându-l la MOARTE. De unde şi cine le-a dat acest drept! Nu aceasta-i adevărata BARBARIE? Să distrugi, să nimiceşti un tânăr care încă n-a apucat să trăiască!!!
În această atmosferă încărcată de griji şi necazuri, de nemulţumiri, au plecat şi ultimii tineri la război! Până la Târgu Lăpuş au putut fi însoţiţi de neamuri şi săteni. Acolo au intrat în cazarmă, care era de fapt fosta şcoală, i-au dezbrăcat la pielea goală, i-au tuns la “zero”, i-au dezinfectat şi în locurile păroase i-au dat cu DDT, după care au primit ţinută militară, armamentul şi indicativul numeric.