Dacă mai adăugăm şi faptul că îşi permiteau s-o savureze în voie, se explica de ce toată lumea se simţea bine.
După “minciunile” starostelui, după cuvântul naşului, s-a închinat în onoarea tinerilor miri şi a viitoare-i lor familii, urându-li-se “casă de piatră”, casă cu mulţi copii şi, evident sănătate, pentru a-şi realiza tot ce-şi doresc.
Se putea spune că toată lumea se simţea bine, dar din vorbele şi gândurile lor războiul era prezent în toate fazele sale. Au început cu rechiziţionări de hrană şi animale, cu arestările neloialilor, ale evreilor, ţiganilor şi ale altor oameni, încât vedeai că cercul arestărilor se strânge şi fiecare-şi trăia spaima când “cineva” îi va hotărî şi lui soarta, care de câţiva ani era “ca frunza pe apă”. Umilitor era faptul că exista o incertitudine continuă. Nimeni nu ştia dacă a fost sau nu “turnat” autorităţilor pentru cine ştie ce vină reală sau închipuită, pentru care va lua drumul lagărelor sau a “liniei întâi”. Pe de altă parte, toate aceste efecte ale războiului, cu toate că “teatrul” era la sute de kilometri, au dus la înjumătăţirea populaţiei satului şi de-o mai continua aşa, îl vor duce la pustiire, şi asta nu se consideră genocid… şi aici nici n-a fost război…
Zilnic Pista avea “întâlnire” cu gândurile sale, care-i spuneau că nu va trece o săptămână şi va da ochii cu moartea.
Iulica avea şi ea gândurile ei, mai simple, dar tot gânduri. Până acuma a muncit numai pe pământurile părinţilor, acum, logodită fiind, va trebui să lucreze şi pe pământurile familiei lui Pista. Apoi, nici ştafirungul (zestrea) nu-i terminată la vârsta ei. Va trebui s-o termine şi pe asta… muncă… muncă şi iar muncă…
Ieri, înainte de-a intra în post, Pista aţipise puţin. Parcă avuse un coşmar. Din tot ce-a visat nu-şi mai aducea aminte decât de-un număr, sau o înşiruire de cifre. Nu-şi aducea aminte să mai fi visat aşa ceva, nici nu-şi aducea aminte de restul visului, dar numărul îi era clar şi acum după ce s-a trezit – 22505. Lui nu-i spunea nimic. I l-a spus şi Iulicăi, dar nici ea n-a văzut “ceva” în el, i-a propus să-l joace la Loto. Pista i-a zis că şi lui i-a venit ideea asta. Apoi a început să-i mai “deruleze” din ceea ce-şi mai aducea aminte c-a visat. I s-a părut ciudat un lucru: deşi nu era un coşmar ceea ce visa, când s-a trezit se simţea obosit, epuizat şi leoarcă de apă. Îl domina o teamă neînţeleasă ce radia din acel vis. Ar fi putut fi un motiv că furtuna ce s-a pornit coincidea cu timpul în care visa Pista, în plus aşa o dezlănţuire de forţe ale naturii era îngrozitoare, nemaivăzută până atunci.

În nici zece minute, furtuna pornită din senin a umplut străzile cu apă până la genunchi, adevărată rupere de nori şi cam tot atâtea minute să se fi scurs până a dispărut pur şi simplu toată apa.
Pista, tot cu ale lui, credea că toate astea se datorau stării deplorabile în care se afla de când nu doarme, de când a primit ordinul de mobilizare, şi ca urmare poate n-o s-o mai vadă pe Iulica niciodată.
Acum, în seara logodnei, Pista nu putea să nu se gândească şi la acel om care trebuia să-i fie părtaş la bucuria lui, viitorul său cumnat, Iosif, care a fost singurul om din sat ce i-a făcut serviciul de noapte ca el să se poată logodi. Nu va trece mult şi atât el cât şi Pista vor da ochii cu hidra morţii. Se gândea că el n-o să-i poată întoarce niciodată acest serviciu făcut. Era un mare sacrificiu.
Mesenii au ieşit în târnaţ, la o ţigară. În toate poveştile lor, frecvent erau reluate fazele proaspetei furtuni, incredibil de violentă şi de scurtă, care a uluit pe toată lumea şi la care Pista nu-şi putea aduce aportul, el fiind aţipit exact în acel timp când a avut acel coşmar cu cifrele.
Nici unul dintre povestitori n-a uitat să aducă mulţumiri lui Dumnezeu că “n-a bătut cu piatră”.
Poveştile au continuat pe marginea înspăimântătoarei furtuni, unii dându-şi cu presupusul că: ar fi un adevărat semn de la Dumnezeu, pentru unii de binefacere, pentru alţii de atenţionare la ce va urma. Cert e că acea furtună a bulversat tot satul.
Ar fi fost nefiresc ca, după două, trei păhărele, bărbaţii să nu povestească de armată. Cum lucrurile decurgeau normal, şi nemaiîntâlnitele şi neprobatele vitejii ale fiecărui povestitor ce-a făcut armata reieşeau adevărate minuni de vitejie şi bărbăţie.
Printre cei mai ascultaţi erau foşti eroi, combatanţii din “prima bătaie”, care în aceste momente stârneau invidia şi admiraţia interlocutorilor, mai ales a răgutelor (recruţilor) care gândeau că eroii aceştia au plecat şi s-au întors, pe când ei n-aveau nici-o certitudine. Lor, nu se ştie ce le va rezerva soarta. Cei mai mulţi lăsau totul în seama Celui De Sus. Deoarece paharele nu s-au oprit la unu, două, unii au început să uite de ce se aflau acolo şi au început să şicaneze mireasa, ”explicându-i” fazele mai palpitante din ceea ce urmează să “păţească” ea. Femeile care erau cu copiii lângă ele au început să le caute vreun loc de culcare să nu le împuieze capul cu prostii.
Mama lui Pista, mai lejeră de lucru, nu îndrăznea să se dezlipească de el, lucru ce-i încurca puţin treburile Iulicăi.

Ea era convinsă că de aceea a făcut logodna să fie împreună cu Pista în puţinul timp ce-l mai aveau până va fi dus. Mângâierile primite de la mama-sa îl linişteau, îi făceau bine. Mama-sa a avut trei băieţi şi două fete. Băieţii i-au murit amândoi, Pista a rămas singurul ei fiu. Şi cum rar se întâmpla ca un băiat singur să fie cuminte, Pista a rămas acelaşi copil bun, neprofitor, nerăzgâiat cum frecvent observam aceste “valenţe” ale copiilor “unici”. El a ajutat-o tot timpul în gospodărie, fiind bărbat la lucru alături de taică-său, om de nădejde pe care acum, la vârsta aceasta-l trimit la război. Dacă nu ar fi fost asemenea vremuri, l-ar fi avut în casa părintească până pe la 25 de ani, punând şi el umărul la prosperitatea familiei. Dar aşa încă n-a adus nimic la averea familiei, şi tot familia mai trebuia să cheltuiască pentru el. Pierderea-i dublă dacă băieţii se-nsoară mai devreme şi aşa cum se zice: “omului sărac i se tot ia, lui nu-i vine rândul niciodată să şi primească”. Logodna în sine n-o deranja în calculele ei pe mama lui Pista, deoarece tinerii căsătoriţi lucrau pământul în devălmăşie, iar în primii cinci ani, tinerii lucrau cot la cot cu ambele familii dându-le ajutor. Apoi tinerii-şi făceau propriul lor “cuib” (casă) unde primeau ei ajutorul ambelor familii. Da, aşa era înainte, dar acum în război…
Abia spre dimineaţă mirii s-au putut retrage să-şi mai spună şi ei de-ale lor. Era pentru prima oară când discutau “pe văzute” şi fără moderator. Acum puteau şi ei să discute în linişte… era să spun în pace… Ciudat, dar parcă sentimentele de nelinişte, neostoite, momentele de nebunii au dispărut. Nici măcar nu au sesizat acest lucru. Cadrul, atmosfera dintre ei păreau naturale, neforţate, dar mature. Precipitarea vremurilor i-a făcut să uite hârjonelile de altădată. Păreau într-adevăr îmbătrâniţi. Evenimentele au reuşit să facă din doi adolescenţi, care au parcurs un timp nefast ritmului logic de creştere, să-i îmbătrânească, dacă nu biologic, măcar psihic. Mulţi confirmă că de fapt de aici începe crima în război.
Tinerii îşi manifestau temerea pentru viitorul lor, pentru căsnicia lor şi mai ales pentru evoluţiile viitoare ale evenimentelor. De dragostea ce-şi purtau nu se îndoia nici unul. Cu cât aprofundau şi concretizau discuţiile cu atât păreau mai neverosimile în această perioadă, în aceste vremuri ucigaşe. Cum să vorbeşti de muncă, când războiul, în sfidarea lui totală, distrugea totul? Cum să aduni ceva, să faci ceva, când războiul, care încă n-a ajuns pe aicea, a spulberat o jumătate de sat? Nu îndrăznesc nici să-şi pună întrebarea: unde vor locui după căsătorie? Casa lor se goleşte, casa Iulicăi, după plecarea fraţilor, rămâne pustie.