– Draga mea, până acuma aveam timpul nostru, tinereţea noastră, viaţa noastră! Acum mai avem doar zece zile, apoi Domnul cu voia Lui. Până acum aveam timp să ne întâlnim, de nu ne întâlneam într-o zi ne întâlneam în altă zi, nu era nimic grav, dar acum ne-au mai rămas numai zece zile şi de nu te văd într-una simt că înnebunesc. Tu cum crezi că ne vom mai putea întâlni dacă noaptea-s pază, ziua la instrucţie? Cum crezi că vom putea face asta fără să intrăm în gura lumii dacă nu ne logodim? Dacă am fi logodiţi, ne-am putea întâlni singuri, fără nici-o babă între noi, am putea sta unul lângă altul şi te-aş putea săruta fără să-mi fie ruşine.
Iulica ştia c-au fost “promişi” de mici, cu toate acestea nu aveau voie să se plimbe, să fie împreună fără a fi supravegheaţi de-o persoană mai în vârstă, numai în cazul în care sunt logodiţi. Aşa erau legile nescrise ale moralei săteşti.
Cu toate că s-a luminat bine de ziuă, Pista încă nu putea merge la culcare fiindcă trebuia să meargă la comandament. A predat armamentul care putea să-l dea şi celui ce urma să intre în post, dar el avea o problemă: Iulica a acceptat să se logodească dacă… el v-a găsi pe cineva să-i facă pedeapsa în locul lui. Acesta a fost consemnul primit de la comandament la rugămintea lui, “de-a fi învoit o zi” să se logodească. Plecând de la comandament, Pista se gândea cât de câinos era instructorul lui care, pe lângă că-i era consătean, erau de aceeaşi naţie şi religie, şi îi era unchi. Supărarea lui nu s-a terminat încă. Sfătuiţi sau nu, cert era că nimeni nu voia să-i facă un singur post, ca Pişta să se poată logodi. Lucrul acesta îl durea foarte mult întrucât toţi care erau în companie îi erau prieteni, erau de-o vârstă, şi poate că şi ei ar fi dorit să stea mai mult cu fetele înainte de “plecare”. Chiar dacă nu toţi se logodesc, nu-ţi vine să risipeşti nici o secundă când timpul ţi-e aşa de măsurat. Cu toate acestea, nimic nu-l mângâia pe Pista şi parcă toate se-mpletesc să-l ducă la disperare. Nu era el cel mai bun om din sat, dar, după posibilităţile lui şi puterea lui, pe mulţi i-a ajutat, şi acum să nu se afle unul măcar, în aceste clipe disperate, să-i sară-n ajutor?
Seara, cum vorbele circulă cu viteză-n sat, Iosif, fratele Iulicăi, auzind de neşansa lui Pista de-aş găsi un înlocuitor în post, l-a felicitat pentru logodnă şi s-a oferit el să-i facă postul. Pista i-a mulţumit şi l-a strâns în braţe, dar i-a spus că de fapt logodna-i sâmbătă, nu azi şi l-ar ruga să i-l facă atunci dacă se poate. Iosif a încuviinţat şi s-a dus în treburile lui.

Cu toate că se trăia într-o tensiune la limita imposibilului, datorită în primul rând războiului şi a lucrurilor ce rezultă din el, care de fapt majoritatea sunt atrocităţi ce măresc spaima de război, Pista, în această săptămână, avea scor egal; a căpătat o bătaie şi ordinul de plecare la război, iar pe de altă parte Iulica a primit să-i fie mireasă şi s-a găsit om să-i facă postul în seara de logodnă. Pentru prima oară… nu-şi mai aduce aminte de când… era fericit!
Iosif, viitorul lui cumnat, care s-a angajat să-i facă postul, era un băiat de treabă, am putea spune deosebit, cu câţiva ani mai mare ca Pista, nu s-a căsătorit şi nici n-a plecat în armată întrucât avea oftică (T.B.C.). Ştiind acest lucru, pentru el n-a fost aşa de greu să facă acest gest. Pe partea cealaltă de drum Pista îşi vede Instructorul şi primul lui gând a fost să intre în curtea cuiva să nu-l întâlnească. Ţi-ai găsit. Instructorul i-a făcut semn să se apropie. Pista s-a dus şi el i-a înmânat un ordin:
– Să îl dai lui Iosif !
– Am înţeles! şi se despărţiră. Pista atunci a avut o bănuială şi ea s-a adeverit. Iosif nu s-a însănătoşit de oftica ce-o avea, era casat. Nu mai figura în evidenţele armatei şi probabil a aflat cine-i face postul când se va logodi, instructorul “i-a plătit” şi lui cum de altfel se străduia s-o facă pentru fiecare. Dumnezeu să-i plătească şi lui.
Fiind în stare de război, petrecerile erau interzise. Cu toate acestea, bătrânii nici nu se gândeau ca cineva să se căsătorească fără logodnă. Dacă-i musai de mers la război, atunci nimeni nu poate să oprească tinerii să stea împreună, şi asta nu se putea face fără logodnă. Cu toate că Autorităţile de ocupaţie nu erau de acord, cu toate că erau în “stare de război”, până la urmă au cedat în faţa tradiţiilor, a respectării lor, pentru ca situaţia să nu devină explozivă din cauza stării disperate, când omului nu-i mai pasă de nimic şi mai ales de consecinţe. Asta ar fi putut duce la răzmeriţă şi acum armele nu lipsesc…
Plini de “înţelegere”, au permis efectuarea logodnelor pentru tinerii chemaţi “sub arme”, dar să nu “degenereze”.
După atâtea umblături pe la comandament, pe la rubedenii cu vestea cea mare, ca să vină să petreacă împreună, ştiind că logodna nu-i o nuntă, dar este o sărbătoare între două familii, care din acel moment devin rudenii, se încuscresc, Pista era frânt de oboseală.
Mai erau vreo două ore până să-şi ia în primire postul. Atât i-a rămas să mai doarmă Pista, dacă va putea, fiindcă evenimentele se precipitau oră de oră, uneori învălmăşindu-i-se în cap ordinea logică a desfăşurării evenimentelor, întrucât pentru el singurul lucru care-l preocupa cu adevărat era logodna. Cu toate că gându-i era egoist, a constatat că :de fiecare lucru era cine să se ocupe, chiar în lipsa sa.

Privite din exterior, evenimentele se derulau cât de normal permitea “o stare de război”, dar gândurile, stările interioare neexteriorizate ale lui Pista nu erau deloc încurajatoare ştiind că va deveni mire la 17 ani. Dacă aceasta nu era o problemă în rândul femeilor, sau poate ea nu se pune, cu toate că nu s-a gândit niciodată să discute cu o altă fată sau să-şi găsească o altă iubită, niciodată nu i-a trecut prin cap să se “dea legat” la 17 ani unei femei. Nu-şi putea imagina dacă acest lucru este bun sau nu pentru el, pentru familia lui. Nu-şi aduce aminte să se fi întâmplat aşa ceva în sat, să existe precedent, dar nici celelalte familii n-au avut invitat la nuntă RĂZBOIUL care, fără voia oamenilor, este pretutindeni. Bătrânii satului au arătat clemenţă la derogările de vârstă şi în cazul celorlalţi levente, ştiind că mulţi dintre ei cu atât vor rămâne pe veci. Războiul nu-i uşor pentru ce-i ce-l “duc”, dar nici pentru ce-i ce “stau” acasă. Acum în satul lui sunt autorităţi de ocupaţie, dar dac-or fi trupe de ocupaţie? Iulica-i fată frumoasă, tânără… Doamne feri să i se întâmple ceva, că-i capabil… de orice! Dar DACĂ I SE VA ÎNTÂMPLA ?! El ce-o să facă? Această posibilitate era valabilă şi pentru Iulica. Dacă pe el îl vor calici, mutila sau omorî în război, ea ce se va face? Cerându-i logodna n-a obligat-o la ceva ce nu trebuia făcut?! Aşa pur şi simplu a “legat-o”. Dac-o iubea cu adevărat n-ar fi trebuit să facă acest lucru! Dar cum să pleci la război, nimeni negarantându-ţi că te vei mai întoarce şi să nu-ţi săruţi iubita?! Mai poate fi credibilitate în dragoste când pleci pentru… şi nici nu-ţi poţi îmbrăţişa şi săruta iubita? Regulile nescrise ale satului nu vor fi niciodată ignorate, aşa că numai cei logodiţi aveau aceste drepturi chiar dacă situaţia-i excepţională, aşa cum este acum. Bătrânii le ştiau pe-ale lor. Tinerii care se logodesc erau oricum “promişi”: cum a avut satul până acum grijă de ei, va avea şi de-acum încolo!
Războiul se baza pe răutatea animală din om, care este cultivată cu religiozitate după regulamente şi reguli păstrate secole de-a rândul de generali sub denumirile de: tactică, logistică şi alte pompoase denumiri. Printre cele “propovăduite” şi stimulate erau cruzimile, inferioritatea raselor, flămânzirea soldaţilor înaintea oricărui atac, sadismul şi alte “perle”de asemenea gabarit.
Sâmbătă seara, când era planificată masa de logodnă, s-au adunat în casa strămoşească, unde locuia Pista cu părinţii lui, toate neamurile lui şi ale Iulicăi.
După o săptămână de lucru în câmp, de oboseală, de mâncat pe apucate între două ropote de ploaie, cu somnul “pe sponci”, în sfârşit pot savura în tihnă o masă îmbelşugată, făcută “pe-ndelete” nu pe apucate cum se întâmpla de regulă.