Să se întâlnească în post nici nu putea fi vorba! Se pare că soarta i-a jucat o farsă!
Dumnezeu îi iubeşte pe ce-i ce se iubesc. Dimineaţa, satul plecă la muncă. Portiţă, după portiţă se închideau în spatele lor. Pista a observat că din casa Iulicăi au ieşit toţi şi, fără să mai aştepte, a intrat în casă, unde ea pregătea prânzul pentru toţi.
– ‘Mneaţa bună, Iulica !
– Du-te, să nu te văd! Am stat toată seara în poartă, puţin a lipsit că n-am luat şi peste cap, şi tu nicăieri! Nu te supăra, dar n-am nevoie de aşa prieten… şi lacrimile au început să-i şiroiască pe obrăjori.
– Iulica dragă, fii bună şi ascultă-mă şi pe mine, un minut măcar !
– Să te ascult, să mă mai porţi cu vorbe, nu? Să mă pui în gura satului? Să-ti baţi joc de mine?…
– Eu nici să vorbesc n-am dreptul?!… Pista ţipă cât putu de tare… după o zi de lucru şi o noapte de nesomn…
– Urlă la mine cât îi vrea, că văd eu că-s aşa toţi bărbaţii, întâi te umilesc, apoi urlă la tine şi după aceea îţi dau şi peste cap! Grozavă specie! Hai, fă-o şi pe asta, că atât ţi-a mai rămas “de rezolvat” cu mine!
– Taci odată !… şi-i prinse mâinile şi-o îmbrăţişă, după care a început să-i spună la ureche toate făcutele şi toate necazurile din ultimul timp, de care a avut parte. Şi fiindcă a venit şi ziua în toată splendoarea ei, Iulica i-a putut “admira” toate echimozele şi urmele lăsate de nervii Domnului instructor, pentru întârzierea pricinuită pentru că a dorit s-o vadă.
– Ioai Istenem, dar ce-i cu tine Pista ?!
– Nu-ţi imput nimic, Doamne fereşte, dar ăsta-i preţul c-am dorit să fiu lângă tine, c-am dorit să te văd. Ceea ce cu adevărat mă doare este cât de puţină încredere ai tu în mine!
– Tu crede-mă că nu am ştiut nimic! Spune-mi ce s-a întâmplat?
Pista se porni pe destăinuiri, de la ultima “despărţire” ce a avut loc la scalda de la Lăpuş şi cât de mult îl exaspera faptul că a trecut atâta timp şi el nu s-a putut întâlni cu ea, să i se confeseze, să povestească cu ea măcar ce-i mai urgent…
– Şi ce-i mai urgent, Pistuka ?
– Nici nu ştiu cum să-ţi spun! Peste zece zile ne despărţim. În porthartul de la care mi s-au tras toate erau ordinele noastre de încorporare… Ne duc pe front… Asta ne e soarta…
Dacă până acum Iulica a plâns de necaz, de umilinţă, plânsul de acum s-a transformat în bocet de jale. Plânsul devenea tot mai apăsător, încât n-a rezistat nici Pista şi s-au pus amândoi pe un plâns că li se scuturau hainele.

Viaţa lor, petrecută împreună din fragedă pruncie, la şcoală, pe câmp cu ciurda, la râu, dar unde n-au fost… şi acum, în nici zece zile, toate vor fi doar nişte amintiri bune de spus cândva nepoţilor. Viaţa lor, peste zece zile, va fi doar “viaţa lui”… “viaţa ei”… nimic.
– Bunicule, dar cum e când e război ?…
– Nepoate, nu cred că nu ai văzut la televizor, sau că n-ai auzit la radio, sau chiar în filmele pe care le vezi îţi sunt prezentate destule secvenţe de război. De altfel, statisticile ne spun că de când e lumea asta lume, doar l87 de ani au trecut fără război, într-un “colţ” sau altul de pe acest pământ. Au existat războaie şi multe suferinţe, nenorociri şi dureri au produs, exploatând laturile cele mai josnice şi inumane ale firii omeneşti, dar eu, cu toate că mi-ai pus această întrebare, nu doresc, şi nu mai vreau să-mi mai aduc aminte de sălbăticia crudă a unui război, şi de aceea voi recurge, pentru a-ţi răspunde la această întrebare, la vorbele unei femei simple, care şi ea a trecut prin acel “ultim” război mondial: “Să mănânc o dată la doua zile o coajă de pâine şi să pot bea doar o gură de apă, m-aş simţi fericită în pace şi aş fi mulţumită că nu-i război”. Mai mult n-am a-ţi spune… Dar lasă-mă să-ţi povestesc mai departe viaţa acestor oameni de pe plaiurile noastre.
– Bine bunicule…
Probabil ca Pista, împreună cu Iulica se simţeau mai bine în copilărie, când erau ca şi noi, pe câmp. Atunci îşi permiteau şi ei ca să viseze cum va fi viaţa lor… Atunci se gândeau în linişte la marile probleme ale vieţii, la rolul omului pe pământ, la alcătuirea lui, la curiozităţile altor neamuri, de alte limbi, de alte religii sau de alte neamuri, despre care mai învăţau la şcoală, despre cum le-a încâlcit Dumnezeu limbile acelora care l-au sfidat, încercând să ajungă la El, construind Turnul Babel. Bine ar fi fost ca toată lumea să vorbească o singură limbă! Oriunde ai merge te-ai putea înţelege cu toată lumea, te-ai putea înţelege cu toţi, te-ai putea apropia de semenii tăi de pe orice meleag. Oamenii să fi fost de aceeaşi confesiune, să schimbe două, trei cuvinte din Biblie, că toate credinţele consimt că se bazează pe Biblie, şi faptul că au schimbat ceva, vin cu sintagma: “adevărata” religie…
Oamenii simpli vedeau că “Tatăl Nostru” avea acelaşi conţinut şi ei credeau că de fapt credinţa pornită de la Dumnezeu este în slujba binelui Omului, El însuşi a suferit şi iertat pentru oameni, pe care n-a reuşit să-i convingă că numai credinţa spre binele tuturor şi într-o armonioasă şi corectă moralitate va duce spre binele şi prosperitatea numită Rai…

Atunci de unde acest egoism şi snobism, să aibă fiecare Dumnezeul lui, cu care să se aline fiecare, pentru a nu fi deranjat de alţii, în aşa-zisa lui “confesiune”! Poate că atunci când omul L-a sfidat pe Dumnezeu şi-a meritat pedeapsa, dar n-ar fi fost bine ca în “satul” ăsta, care se numeşte Europa şi se vorbesc peste 40 de limbi, să fi fost doar una singură ?!
Multe popoare şi-au găsit prilej de-a dispreţui alte popoare numai pentru faptul că acele popoare vorbeau alte limbi, sau aveau alte religii…
Trecând la puţină logică, ar putea spune cineva cu mâna pe piept, că el este de o anumită naţionalitate “pură” ştiind cât de frământat de războaie este acest pământ. E necesar să mai aducem aminte câte valuri de popoare migratoare au baleiat pământul Europei în toate direcţiile, că francezii lui Bonaparte au “vizitat” Moscova? Că n-au trecut nici zece ani de când au ieşit ruşii din centrul Europei? Aţi uitat cumva câte cruciade au fost? Şi că mongolii şi alte neamuri caucaziene ne vizitau până la Viena, nu cu mult timp în urmă? Dar ultimele conflagraţii, ultimele războaie mondiale care au avut sediul tot în Europa? Dar migraţiile moderne ale populaţiei pământului, turismul, toate, absolut toate au dus acolo că se poate spune, eroarea fiind destul de mică, că au rămas puţine fiinţe cu “sânge albastru” sau aşa-numitele “naţii pure“. La toate acestea nu trebuie uitat că sunt naţiuni care au mai puţini conaţionali în propria lor ţară decât în lume. Printre ei se numără: portughezii, ungurii, englezii, olandezii şi mulţi alţii. Ăştia suntem şi altceva nu putem face. Cu toate acestea, sferele de influenţă, tendinţele de reîmpărţire a pământului, cucerirea de debuşee, necesare marilor puteri au dus la declanşarea ultimului război mondial, la ceasul când lui Pista încă nu-i ieşiseră tuleiele. El şi alte mii de tineri, şi mai puţin tineri, trebuiau să se supună acestor domni care îşi permiteau să se joace de-a Dumnezeul cu vieţile lor, pentru a-şi satisface poftele de mărire şi-navuţire, prilej cu care mai ”reduceau” şi populaţia, că altfel ce rost mai au războaiele. Singurii care n-aveau nici un cuvânt de spus în tranşarea lumii erau tocmai aceea care vor pierde totul în aceste conflagraţii: OAMENII, care au fost obligaţi să poarte uniforme, soldaţii!
Pista s-a oprit din plâns, cu sufletul înspăimântat, pe care-l simţea deja pustiu, şi începe să spună c-o voce ireală:
– Tu Iuli, ce-ai zice dacă ne-am logodi?
– De ce să ne logodim?
– Sigur nu ştiu nici eu, dar tu ştii că eu te iubesc?
– Şi eu te iubesc, dar despre asta n-am discutat până acuma.