Şindrilele, olanele şi ţiglele nu mai acopereau nici-un sfert din acoperişurile caselor şi-ale şurilor. Oamenii ”prinşi”de grindină numai că n-au murit de vrăjmăşia gheţii şi-a vremii.
Bunicul şi nepotul au suferit mai puţin din cauza loviturilor primite de la gheaţa căzută, cunoscându-se faptul că ciobanii nici vara nu renunţă la căciula miţoasa şi la suman. Cu toate acestea Mişu s-a răcit zdravăn, iar bătrânul a făcut o pneumonie care l-a ţinut mult timp la pat, copilul rămânând singurul ciurdar al satului.
Cu toate antibioticele administrate, bunicul zăcu pe pat mai mult de-o lună. În vremea aceasta micul ciurdar era văduvit de obişnuitele poveşti pe care i le spunea bunicul. La început, poveştile bunicului, dacă nu erau snoave sau întâmplări cu tâlc, erau poveşti pur şi simplu. De când s-au întors diferiţi vecini plecaţi prin Europa să muncească, unii mai tineri alţii de vârsta lui, a bunicului, a început să-i spună acea poveste pe care o ştiţi, poveste care, după părerea copilului şi modul în care se derula, era imposibil să n-aibă ceva comun cu bunicul lui şi cu întoarcerea vecinilor de prin Europa.
Mişu nu ştia de ce au ajuns zilele atât de lungi şi plicticoase. Îi lipsea societatea bunicului şi mai ales poveştile, comunicarea, ori poate-i curios de felul cum se va termina povestea pe care în ultimul timp bunicul său i-o relata, umplându-i timpul şi ocupându-i gândurile. Greu au trecut pentru Mişu zilele de bolit bunicului, fiind destul de necăjit şi însingurat în lipsa acestuia. Singurul lucru care i-a mai plăcut era faptul că în acea perioadă n-a mai plouat. În rest totul se desfăşura sub semnul unei stări de normalitate. Acum, de când bunicul s-a făcut sănătos, se bucura că sunt din nou împreună şi era decis să facă orice numai să nu ajungă iar la pat bunicul său.
Au dus cireada împreună la locul de păscut. N-au schimbat prea multe vorbe pe drum, văzându-şi fiecare de “obligaţiile” lui, întâlnindu-se pe imaş doar pentru a mânca împreună. După ce au isprăvit şi cu treaba aceasta, au început chestionările şi tatonările cât timp boala i-a despărţit. Erau din nou împreună şi se destăinuiau unul altuia. Copilul şi-a dat seama că bunicul lui a trecut peste o grea “cumpănă”, care i-ar fi putut curma firul vieţii. Atunci, gândea copilul, Doamne feri ”,ce s-ar fi ales de mine? Mulţumită lui Dumnezeu că n-a trebuit să dea răspuns la acea întrebare. Toate erau ca înainte, toate erau bune. Copilul, în sinea lui, şi-a propus să facă orice pentru a-i uşura munca bunicului său. Bătrânul, văzând că prâslea şi-a terminat frumos şi repede treburile şi-i în aşteptare, fără a se lăsa rugat, începu să-i relateze povestea, continuarea poveştii exact de unde-a lăsat-o cu mai bine de o lună în urmă.

Pentru Pista urmau zile grele, nebănuit de grele pentru tinereţea lui, pentru viaţa lui, şi ele vor fi doar începutul. Cu toate că era viaţa lui, ALŢII erau cei care hotărau asupra ei. El trebuia doar să se supună şi să rostească la fiecare atenţionare, mulţi ani de aici încolo, umilitorul: ”tesék parancsolni” (porunciţi vă rog). Începuse războiul care, oricum vor încerca unii să-l “explice”, a fost ce-l mai oribil şi mârşav lucru ce i se putea întâmpla unui om crescut într-o Europă multinaţională şi multiconfesională, când războiul devine politică de stat şi de înavuţire prin jefuirea bunurilor popoarelor oprimate şi apoi decimate.
Nici pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu şi oprimate de alţii nu s-au întâmplat altfel lucrurile. Prin ocupaţie şi dezbinare s-au învrăjbit fraţii de religie catolică împotriva fraţilor de religie ortodoxă sau reformată, împotriva celor de religie iudaică şi toţi împotriva ţiganilor, încât nu îndrăzneai să mai schimbi o vorbă cu nimeni de teamă să nu te “toarne” autorităţilor de ocupaţie, care ar fi aflat că nu eşti ungur sau neamţ şi atunci viaţa-ţi era pecetluită. Urmau sistematic rechiziţionări, concentrări, execuţii, sau trimiterea într-un lagăr de muncă (în cazurile fericite) sau de exterminare, de unde nici numele nu-ţi mai venea înapoi. La atâtea variante ale formelor de ticăloşii nu erau chiar de condamnat acei care, pentru a nu fi în vizorul lor, încercau să le intre în graţii “noilor ordini” instaurate de germani şi unguri. Aceste încercări de “loialitate” se vor dovedi “bune” când trebuia supusă populaţia majoritară, românii, dar nefaste când “puterea de ocupaţie” va cere într-adevăr loialitate şi depunere de jurământ şi supuşenie faţă de ei şi-i vor folosi pe “loiali” la diferite forme de represalii şi arestări ale evreilor, ţiganilor şi în final ale băştinaşilor, ale românilor. Oamenii mai în vârstă, mai cu judecată, cunoşteau ce înseamnă toate aceste forme de vrăjmăşie şi n-au aderat la “populaţia favorizată “ştiind că preţul “favorizatului” este de a-şi vinde prietenul, soţia colegul sau consăteanul cu care a trăit o viaţă, numai să-i pară cuiva loial. Au fost şi din aceia care-au făcut-o, regretând toată viaţa “pasul” şi plătind greu dezonoarea în faţa celorlalţi. Dacă cei “bătrâni” puteau colabora sau nu, cei încorporabili nu aveau aceste opţiuni, ei fiind sub arme, răzmeriţa se plătea c-o singură monedă – moartea. Tinerii premilitari – levente – cum le spuneau ungurii, au fost şi ei chemaţi la “datorie”. Cu ei hortiştii făceau toate mârşăviile în ţinuturile ocupate: de la arestări, ”cercetări”, care se încheiau cu clasica lovitură în testicule, şi până la deportări. Nenorocul lui Pista a fost că a ajuns şi el la vârsta încorporabililor.

Instrucţia şi pregătirea militară la levente trebuiau făcute exemplar. Lucrul acesta ducea la pierderea integrală a zilei de muncă a tânărului levente, nerămânându-i timp nici măcar să-şi rezolve treburile casei. Nu li se permitea nimic. Erau cătane!
Seară de seară, Iulica, după ce închidea poarta în urma vacii şi văzând că-l aşteaptă zadarnic pe Pista să-l vadă în spatele porţii lui, neavând alt mijloc de-al anunţa, era tristă ştiind sigur că nici în ziua următoare n-o să-l vadă. Şi, spre ciuda ei, s-a hotărât ca şi paza de noapte a satului să se facă tot cu levente.
Pista era într-o stare vecină cu nebunia de ciudă ce-i era. Loturile familiilor lor, nu erau apropiate, trebuia o bucată bună de timp ca să ajungi la ele. De aceea nu se puteau vedea cu Iulica când mai prindea puţin timp liber de la muncă sau instrucţie. Ar fi putut să-i aţină calea Iulicăi, dar prea mult ţinea la ea ca s-o bage-n gura lumii. Mai era şi cealaltă problemă că, până nu erai logodit, n-aveai voie să discuţi cu fata numai în prezenţa a încă unei persoane.
Într-o zi, instructorul lor, care era ofiţer în rezervă, locuind în apropierea lui Pista, l-a trimis pe el să-i aducă porthartul. Pista a înţeles lucrul acesta ca un semn de la Dumnezeu. Ştiind unde-a plecat Iulica la lucru, a fugit glonţ spre ea. Cum era prezentă toată familia la lucru, a considerat că-i mai cuminte dac-o aşteaptă la izvor, când vine să ia apă. Iulica parcă a simţit că-i aşteptată şi s-a dus după apă. Când l-a văzut pe Pista, s-a schimbat la faţă şi s-a oprit ca o stană de piatră. După ce i-a trecut emoţia revederii, i s-a descleştat şi gura şi, în loc să-i spună ce simţea într-adevăr pentru el, îl alungă:
– Fugi să nu te vadă ai mei că ne nenorocesc pe amândoi !
– Fug dacă ne întâlnim diseară.
– Bine, bine fugi odată! Aşa a decurs mult râvnita întâlnire. Umblatul, aşteptatul şi altele au durat mai mult de-o oră. Instructorul companiei era stacojiu când a apărut Pista. I-a smuls porthartul din mână şi cu cealaltă i-a trăsnit o palmă, că au trebuit să-l readucă în simţiri turnând apă pe el. După ce şi-a revenit a început să-i aplice şi alte “corecţii”, cu mâinile, cu picioarele până a obosit, după care i-a comunicat pedeapsa:
– Zece nopţi de pază în sat peste rând !
Lui Pista “i-a căzut cerul în cap”. Paza începe la ora 8 seara, când încă-i ziuă. Or, cine are timp de giugiuleală ziua pe lumină când încă mai sunt destule treburi pe lângă casă? Ce-o să-i zică Iulica ? El îi cere întâlnire şi el nu se prezintă. E o nouă metodă de-a o batjocori ? După “întâlnirea”de la apă asta-i mai lipseşte, să nu se mai uite la el niciodată. Intr-adevăr, prietenia lor s-ar sfârşi. Ce-ar mai putea face ?