La câteva zile de la întâlnirea lui cu Sanda, Sebi primeşte un telefon de la ea, în care i se cere o întâlnire la redacţie. Sanda a venit, dar de această dată nu singură…
– Bună ziua!
– Bună să vă fie inima! Mă bucur că te văd şi pe tine, Sandule.
– Şi eu mă bucur că ne-am întâlnit. Am terminat cursul şi m-am întors acasă şi fiindcă toate sunt bune m-am gândit să mă şi însor, asta dacă şi domnişoara va fi de acord…ceea ce mi-a confirmat. Deci, dacă tot mă însor, noi vă rugăm frumos să ne fiţi naş, de-a adevăratelea, că fără dumneavoastră nu ne-am fi cunoscut. Dacă agreaţi această idee, vă rugăm să ne faceţi şi acest hatâr. Ca să fie tot tacâmul…
– Cum să nu! O să vin să vă ajut să vă întemeiaţi căminul, numai că acest lucru mă cam descentrează… Nu de puţine zile m-am hotărât să rămân burlac şi un naş trebuie să fie cu perechea lui, care trebuie să-i fie cel puţin logodnică, dacă nu soţie, altfel nu se poate. Dacă eu nu o să pot face faţă la acest eveniment, în numele meu o să-l rog pe domnul redactor şef cu soţia dânsului să oficieze acest eveniment alături de mine. Sper că aşa o să fiţi mulţumiţi. Nu?
– Şi aşa o să fim mulţumiţi, întrucât am văzut că aţi avut şi aveţi o totală înţelegere faţă de noi şi pentru asta vă mulţumim din tot sufletul! La bună vedere!
– La bună vedere !
Tinerii au plecat şi Sebi a rămas tot singur, cu ziarul lui, ziar care devorează pe oricine, ziar care, după câte s-a văzut, nu numai că aruncă ştiri printre oameni, nu numai că-i ajută la necazurile lor, îi însoţeşte în cele mai grele clipe, uite acum se demonstrează că într-un timp extrem de scurt, trei-patru luni, ziarul face parte din societate, îi adună sau dispersează în funcţie de compoziţia paginilor şi de aici rezultă şi marea forţă ce şi-o manifestă în mase.
La toate aceste adevăruri se adaugă şi faptul că ziarul a ajuns să aibă şi creaţii proprii, cum de altfel este şi această căsătorie a tinerilor Sanda şi Sandu, care s-au cunoscut şi dăruit unul altuia prin intermediul ziarului „Clinchetul”, ziar la temelia căruia Sebi îşi dăruieşte munca şi talentul.
După rememorarea acestor fapte mai exista unul, referitor la transformarea ziarului în „roman”, acuză ce i s-a făcut de către redactorul şef, reproş care s-a dovedit a fi nefondat, iar actuala formă este creatoarea unor beneficii pentru ziar.
Sebi, „trăgând cortina” peste faptele trecute, parcă uitând de toate, s-a apucat de materialele adunate pentru ziar, ştiri, scrisori etc. Pentru pregătirea noului şpalt, o nouă infuzie de ştiri. Fiecare cititor nu trebuie să uite că, în spatele ştirilor, plăcute sau neplăcute, este singurătatea unui redactor care de fiecare dată se gândeşte la alcătuirea ziarului, ca ştirile să fie cât mai utile şi bune şi, mai ales, să aibă credibilitate şi să se simtă că au fost oferite din inimă, cu dragoste, cu responsabilitate întru adevăr. Sebi îşi aminti de nişte evenimente care au marcat viaţa unui prieten, întâmplări care-l copleşeau.
Imediat după revoluţie, avântul revoluţionar, revolta înnăscută în fiecare om, nu s-au domolit odată cu plecarea cizmarului. Era şi foarte greu ca o ţară trezită la realitate, să o pui imediat la culcare, la linişte, la calm. Unii s-au mai adunat de pe drumuri, alţii au continuat cu luptele (nici azi nu este clar cine cu cine lupta), cu demonstraţiile, culminând ce cea din 12 ianuarie ‘90 şi apoi altele care s-au transformat (unele) în mineriade, etc.

La tot acest elan de credinţă revoluţionară s-au pripăşit şi trepăduşii care, discret, au început să profite de geamurile sparte din magazine, de lacătele rupte, cu alte cuvinte, pentru ei s-a făcut „cale liberă. Înfruntarea morală, furturile de orice şi de oriunde, violenţa verbală şi cea scrisă, instabilitatea şi lipsa de siguranţă, teama pentru integritatea personală, au dus ca nu puţini oameni să-şi pună întrebarea, firească de altfel, unde vom ajunge? Că de Europa şi de celelalte, mai va… Întrebarea s-a dovedit şocantă, oamenii devenind suspicioşi, înfricoşaţi. Pe bună dreptate. Dacă nu-ţi puteai lăsa copiii afară, de teamă să nu ţi-i fure, ca să fie vânduţi pe dolari ca organe de schimb, nu puteai lăsa fata, mama, nevasta singură, de frica de a fi violată, dacă pe leul nostru nu se putea cumpăra nimic, întrucât mărfurile aduse din import, în „buticurile” apărute nu se vindeau numai pe valută, este clar că întrebarea stătea pe buzele tuturor. Unde? Până când? De ce? În acest peisaj, de degringoladă, în pierderea a tot ce a fost bun în această ţară, de prelevare a răului agasant, pentru un om normal întrebarea devine obsesivă.
– În acele zile, zicea omul, mi s-au întâmplat două lucruri în locuri diferite şi cu oameni diferiţi…
Aveam de mers undeva şi cum deplasarea cu autobuzele era nesigură (greve) am făcut un fel de autostop prin înţelegere cu persoana respectivă. Să-ţi spun drept, eu fiind modest, nu aş fi ridicat mâna la acel om care acum e patron. Şi nu era un patron de ieri, de azi. Meseria lui, forma de execuţie, a vânzării ei, făcută pe ascuns, încă de pe vremea împuşcatului, la unele persoane „sus puse”, era căutată la fel ca trufandalele primăvara. Acest om nu era un parvenit, ajunsese acolo unde era, în patronat, revoluţionându-şi meseria, nu profitând de revoluţie. Cu alte cuvinte, era un patron devenit dintr-un meseriaş cinstit, care a fost ridicat prin prestarea propriei meserii, la cotele cele mai înalte posibil. Lucru deosebit de rar, dar uite că se poate… Ei bine, cu acest om am ajuns în piaţă, la Târgu Lăpuş. Ploua. Printre vânzătorii care mai zgribuleau de frig, sub un petec de polietilenă, stătea o femeie în vârstă, pe o navetă din lemn. Pe cealaltă navetă mai erau nişte zarzavaturi. Tipul îmi cere scuze, opreşte maşina, mă lasă acolo şi pleacă. Nu prea aveam eu chef de stat, dar în asemenea situaţii nu prea poţi impune condiţii, deci am aşteptat. Îl văd pe omul meu plecând spre femeia pomenită mai sus. Vorbesc ceva. El îi ia navetele şi vine la maşină. Le bagă în portbagaj şi invită femeia să urce în maşină. Femeia era îmbrăcată aşa cum des se îmbracă tărăncile noastre la câmp, cu cizme de cauciuc înnoroiate, cu un şorţ în care şi-a mai şters şi mâinile dar şi marfa de noroi şi, bineînţeles, cu două-trei jersee pe ea (sunt mai comode la purtat) şi cu un batic pe cap. Această femeie era invitată să ocupe un loc în maşină. Eu era să dau curs primului impuls, de-a mă depărta de ea, să nu mă murdărească. Patronul, galant, a deschis uşa maşinii care era bine întreţinută şi i-a oferit loc. Eram contrariat de ceea ce vedeam, dar cum eram obişnuit să tac, am tăcut lăsând timpul să lămurească lucrurile. Am plecat. Vedeam clar că maşina nu urmează drumul ce-l ştiam eu, consecvent celor spuse mai sus, aşteptam… Maşina a luat-o pe o uliţă lăturalnică, a mers până la capăt, a întors şi s-a oprit la o casă.

Patronul s-a dat jos, a deschis portiera, apoi portbagajul, a luat lăzile şi le-a dus la o poartă, ba chiar a intrat cu ele într-o curte, a pus lăzile pe o bancă, s-a întors, i-a dat mâna bătrânei, apoi i-a sărutat-o, după care a venit la maşină şi am plecat mai departe în drumul nostru. În acel moment, şi în acele locuri şi condiţii, să vezi un asemenea act de curtoazie şi politeţe, era uimitor. După un timp, privind prin parbriz, sub formă de scuză că ne abătusem de la drum şi timpul nu stă, patronul mi-a mărturisit că acea bătrână era mama lui. M-am simţit oarecum jenat, dar nu am replicat nimic.
La câteva luni de la acea întâmplare, reia prietenul lui Sebi, ne-am decis să dăm curs unei vechi invitaţii de-a vizita o familie, cu care eram în relaţii foarte bune. Era adevărat că noi fusesem invitaţi în urmă cu ani şi această invitaţie stătea ancorată pe undeva şi nu era de strictă actualitate. Relaţiile au rămas tot bune şi, atunci când noi ne-am hotărât, pe nepusă masă, să ne autoinvităm, ca urmare a invitaţiei făcută în urmă cu ani… Niciodată nu mi-a plăcut să deranjez. Nu-mi place să creez atmosfere jenante, dar mi-am dat seama că, dacă nu fac acum această vizită, nu va fi făcută nici în acest an. Asta m-a decis.
Am anunţat respectiva familie că îi vom face vizita, la ţară, în următoarea zi. Cum din respectiva localitate nu se putea circula oricând, din start am fost anunţaţi că vom dormi acolo. Poate, dacă nu ar fi fost această condiţie, mergeam în vizită mai de mult. Doamna, gazda, suferea de o boală cronică şi din acest motiv poate nu totdeauna reuşea să facă faţă tuturor obligaţiilor ce-i reveneau, cu boala şi vârsta ei. Pentru a nu fi pusă la muncă inutilă, ne-am luat de acasă mâncarea necesară pentru drum şi în perioada vizitei. Vizita era un fel de prezentare a familiei doamnei, a părinţilor ei, era de curtoazie, drept care ne-am întreţinut cu soţul gazdei, discuţii agreabile şi fără nici o tentă de insatisfacţii. A fost plăcută, reconfortantă şi revitalizantă această ieşire. Am fost aşteptaţi cu mâncăruri gustoase. La ţară, cea mai de preţ mâncare este considerată carnea de găină, de pui, iar ca aperitiv cârnaţi uscaţi. Dacă se face o ieşire la iarbă verde, pe frigărui se pune slănină. Aici se mai pot înşira şi bucăţi de carne, alternând cu roţi de ceapă. Mâncarea de sărbătoare este considerată cea de sarmalele. Nu există casă ţărănească unde să nu fie slănină, brânză, lapte, carne uscată (pastramă) şi altele. Dar acest obicei a rămas, ca mâncărele mai sus amintite să fie „de onoare”. Chiar dacă se mai serveşte şi altceva, acestea nu trebuie uitate.
Dragă Sebi, stând la taclale cu gazda şi ţuica nelipsind de pe masă, împreună cu celelalte bunătăţi, trebuie să-ţi spun că în acea atmosferă de bunăvoinţă şi de bună dispoziţie, mă simţeam jenat văzând cât efort face prietena noastră pentru a ne mulţumi pe noi, care ne luasem şi mâncare de acasă. Atunci am preţuit acest efort (nu numai prin faptul că am mâncat toate bucatele, le-am lăudat şi mulţumit) mai ales pentru felul cum se comporta gazda noastră străduindu-se să ne ghicească orice dorinţă, să ne facă mici plăceri pentru a păstra impresia bună a familiei sale. Acea vizită în momente de degringoladă totală din ţară, ne-a liniştit. Atât timp cât copiii, de orice vârstă, îşi iubesc şi respectă părinţii, indiferent de condiţia lor socială sau a părinţilor, nu poate fi rău în ţară. Că trecem printr-un impas, că nu avem politicieni cu chemare, că maşina de zvonuri funcţionează, toate sunt trecătoare. Dar, dacă respectul şi dragostea faţă de părinţi se păstrează, mai bună temelie nici nu poate exista.