– Cel ce cu cartea în mână s-a născut.
– Fiul Iepei.
– Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana… şi înşirăm noi cam pe toţi Feţii Frumoşi… dar de Măzărean nu ştia nimeni nimic.
Trece timpul, trec şi anii, deja a devenit o obsesie acest Măzărean. Parcă toţi elevii erau detectivi, în căutarea lui…
Era ciudat că în toate poveştile cu Feţi Frumoşi, ei, Feţii, căutau dreptatea fericirea, iubirea, numai noi îl căutam pe Făt Frumos Măzărean.
După mult timp ne-am liniştit, noi nu-l găsisem şi probabil nici nu era pe lumea aceasta, s-o fi dus şi el pe alte lumi, cu alte misiuni, nu-i mai păsa de noi.
Într-o zi au sosit cărţi noi la librărie. Se aranja vitrina şi văd, ceea ce nu mai credeam că o să văd, cartea cu Făt Frumos Măzărean. Nu-şi poate închipui nimeni ce fericire m-a inundat. Deci cartea există, deci el venise şi pe plaiurile noastre. Am intrat în librărie şi am cumpărat-o. Încă nici un coleg nu ştia de ea… Aveam obiceiul să frunzăresc orice carte cumpărată, pentru a nu avea defecte. Pe asta nu am frunzărit-o de teama să nu mă ispitească s-o citesc. Abia îmi stăpâneam nerăbdarea şi impulsul de-a mă aşeza undeva s-o citesc. M-am liniştit, am ajuns acasă, şi apoi m-am apucat s-o citesc, literă cu literă… Făt Frumos Măzărean era a doua sau a treia poveste… Nu am sărit nici o poveste. Vroiam să fiu în „carte”, să nu-mi scape nimic. Prea mult am aşteptat… Să nu mai pot citi o poveste, sau două? Ca după aceea să mă pot apuca în linişte, fericit, de „ Făt Frumos Măzărean”…
Lecturez titlul, lecturez povestea, şi-mi vine a urla. Nu-mi credeam ochilor… O mai citesc o dată… după care am început să plâng. Era inuman să aştepţi atâţia ani, să cauţi, să întrebi, să cerşeşti o carte în care, de fapt, o bunică, seara la culcare, îi spune poveşti nepotului, o poveste despre Făt Frumos Măzărean. Şi cum copilul era obosit, după două vorbe aţipea şi dormea, el nu auzea niciodată povestea care ar fi dorit să i-o spună bunica. Asta pentru mine a fost cea mai mare decepţie şi de ar fi fost numai asta…
– Cum bunicule, au mai fost cărţi din astea? – întrebă Vlăduţ.
– Poate că au mai fost, dar eu nu aş fi vrut să am parte de toate!
– Nu, bunicule, dar ai spus că aia cu Măzărean a fost prima. Apoi, care a fost a doua?
– Mai târziu… mult mai târziu. Pe „cei mai buni dintre cei buni” îi făceau membri de partid… Mi-a venit şi mie rândul. M-am făcut membru de partid şi, la fiecare şedinţă, venea un nene să ne înveţe… ideologia partidului. El ne spunea câţi duşmani de clasă mai sunt în ţară, cum să muncim, cum să fie egale femeile cu bărbaţii – era vorba de cele ce nu s-au urcat încă în capul bărbatului – şi altele. Desigur, ne arăta şi linia partidului… Linia elevului o ştiam, că mi-a lăsat o dungă în cap din acele vremuri. Când am auzit că şi aici au o linie, m-am aşezat mai în spate, ca să nu fiu tot eu primul la „linie… Românul ştie că nu toate trebuie să le ia aşa cum le aude. Fiecare lucru are şi o cale de adaptare. Totuşi, două lucruri m-au pus pe gânduri:
1. Trebuia să-l învăţăm pe Marx. 2. Să căutăm orizontul… Cum aceste învăţături erau noutăţi pe atunci, nu numai pentru mine ci şi pentru ceilalţi, uneori în sală era rumoare şi nu se înţelegea chiar tot ceea ce spunea tovarăşul.

Am crezut şi eu că nu am înţeles exact ce ne-a spus, dar vorbind cu unul, cu altul, mi-am dat seama că alta era buba… Nu am spus nimic, nimănui, şi gospodăreşte m-am apucat de lucru. Îmi făcusem chiar şi un „plan de bătaie aşa cum ne-a explicat, cu următoarele subpuncte:
– Cine-i Marx? E unul din fraţii Max?
– Unde stă?
– De ce nu a putut învăţa până acuma şi trebuie să-l învăţ eu?
– Starea socială?
Acest plan l-am arătat tovarăşului, care s-a uitat peste el şi a spus că-i formidabil, să-l duc la îndeplinire. Mai târziu aflasem că nu ştia citi…
Toate au fost bune până am „prins” o revistă, Lupta de clasă, în care era o scurtă bibliografie şi cuprindea operele mai importante ale lui Marx. Abia atunci mi-am dat seama că Marx, fiind mort la Londra, nu trebuia să-l învăţ eu pe el, ci trebuia să-i cunosc opera…
Punctul 2, cu orizontul, credeam că-i o exprimare greşită. Timid, apoi cu disperare, am îndrăznit să întreb un activist care mi-a afirmat că la orizont se afla comunismul…
Eu mă gândeam că dacă tovarăşii sunt acolo, cum de stau atâtea milioane de oameni pe o linie imaginară? Apoi, în gândul tuturor românilor de după război, credeam că la orizont se află americanii, pe ei îi aşteptam… Cum s-or fi înghesuind unii în alţii? Apoi, comuniştii de ce umblă la ei cu linii imaginare. În acest context noi ce om fi? Şi ca să nu mă râdă copiii (că între timp mă însurasem şi aveam doi copii) am abandonat aceste probleme şi mergeam şi eu la şedinţele P.C.R.-ului numai după ce mâncam două cepe şi dormeam alături de ceilalţi „Cei mai buni dintre cei buni!” Că doar nu o să ne calce orizontul, în sală?!…
– Dar bunicule, astea au fost adevărate, că par a fi poveşti?!
– Partea tristă-i că sunt adevărate… Asta-i!
– Of… cu asemenea poveşti, mai bine ne culcam…
– Şi noi am dormit cu ele vreo cincizeci de ani”
Această epistolă i-a adus aminte lui Sebi de mai multe lucruri. Lucruri de care azi nici nu mai vrea să-şi amintească…
În fosta orânduire socială, fiecare am avut insatisfacţii, neîmpliniri, ca să nu le numim chiar şicane. Dar agăţându-ne de toate nimicurile, de toate neîmplinirile, oare vom merge înainte sau ne vor trage înapoi…spre îndobitocire?… Este imperios necesar să ne debarasăm de vechi, de metodele vechi şi uneori chiar de noi, dacă ne-am obstrucţionat gândirea şi nu ne permite să ajungem unde dorim. Să fim acei care ne-am vrut. În trecut era o lozincă cu „debarasarea de tarele trecutului”, acum putem să punem în aplicare acest lucru. Putem să fim eroii propriei noastre deveniri. Cu aceste gânduri, Sebi se văzu în stradă. Fluxul gândurilor l-a purtat în exteriorul clădirii redacţiei şi aşa a ajuns în stradă, când un copil cât o mănuşă îl strigă:
– Să trăiţi, nea’ Sebi!
– Şi voi, prichindeilor! În acel timp observă în grupul de copii că unul dintre ei şuşotea ceva. Şi cum ziariştii sunt morţi după „exclusivităţi”, îi întrebă: Ţâncilor, ce tot şuşotiţi voi acolo?
– Nu o să-ţi spunem nea’ Sebi, că o să te superi!
– Hai spuneţi, că nu sunt aşa cum spuneţi voi!

– Dar nu te superi?
– Nu.
– Bine… Nea Sebi, de ce un ziar care e nou şi luptă să ajungă pe piaţă (auzi domnule, formularea!) şi care-i scris cu litere destul de mari, ca oamenii să nu orbecăiască pentru citirea lui pe la oftalmologie, nu are nici o rubrică pentru copii? Niciodată nu scrieţi nimic pentru copii, de prunci, numai dacă sunt loviţi de o maşină, despre un accident de stradă, sau casnic, sau despre vreunul care a murit, caz neelucidat?! Păi, cum vă permiteţi, nea’ Sebi?! Să neglijaţi sufletul copiilor, să-i excludeţi din populaţia României?! Celelalte ziare, fostele „organe”, aveau „Scânteia pionierului”, erau aşa cum au fost… dar erau… Dar un ziar nou? O brânză nouă, să nu miroasă a caş, e posibil? Uite, de asta nu ne place clipiciul dumneavoastră… şi toţi ţâncii o tuliră cu viteză. De fapt, putem să-i contrazicem? Nu! Copiii, de câte ori încearcă să spună ceva adulţilor se aleg cu „taci!” tu o să vorbeşti mai târziu.! Până când acest mai târziu ? Până va deveni un moş? Puştiul avea dreptate şi Sebi se întoarse în redacţie meditând la acest afront al tinereţii şi se vedea pe el, fostul copil, cu dreptul de-a vorbi „mai târziu”. Sebi avea studii de ziarist. Chiar şi acum îşi aduce aminte de ore, de profesori, de „strategia ziaristului dar, aşa cum se întâmplă tuturor elevilor din lume, spusele unui profesor creează impresia că pot fi auzite şi mâine, ele se pot aprofunda oricând. Ei, uite, tocmai astăzi, şi nişte ţânci, să-i aducă aminte că de fapt nici un ziar nu este un „cerc închis, împlinit rotund, dacă uită una din componenta socială. Concret, a simţit aceasta în urma „dezbaterii” problemelor cu nişte copii. Ziarul mai avea încă lipsuri, scăpări, în lupta de a fi cel mai bun. Pentru aceasta merita să te lupţi şi el era hotărât să o facă. Ei, copiii… copiii care erau uitaţi de toţi… au aceleaşi drepturi ca şi pensionarii. Ei nu pot ieşi în stradă, să aştepte, pentru ei întotdeauna se amână ceva. Dacă părinţii lor ne mai aduc aminte de ei, este năduful lor, nu activitatea copiilor. Să-l iubim şi să-l respectăm pe viitorul reazem al societăţii şi certitudinea bunăstării.
Sebi, din acel moment, avea certitudinea cercului închis, cercul ce închidea profesia lui, ceea ce-l inspira, îl întregea.
De fiecare dată ne bucurăm când ne dăm seama că am prins încă un fir al meseriei, al vieţii. Sebi era convins că acum o să-şi facă meseria la un grad înalt de cunoaştere şi de o calitate superioară. Era pe drumul greu, dar frumos, al fazei muncii superioare de ziarist. De aici încolo, numai de el depinde calitatea profesiei lui. Şi când te gândeşti cu ce gânduri triste intrase în redacţie ?…
Întâlnirea cu Sanda, dragostea ei pentru Sandu, „recunoaşterea” copiilor, ca şi reproşurile lor, toate cumulate i-au spus lui Sebi un singur lucru. Bănuit de el, dar acum a devenit o certitudine. Un ziar îl devorează pe ziarist. Ziaristul nu are casă, nu are familie, nu are rudenii. El este în exclusivitate al ziarului. Nu există o incompatibilitate între familie şi ziar, dar orice „aplecare spre una sau alta este o neglijare şi o neangajare totală pentru cealaltă, care va fi în suferinţă. Deci problema este: ori devii un bun familist, ori un bun ziarist. Rămâne să decidă fiecare. Şi asta în cel mai scurt timp!…