– Să zicem că am încheiat acest subiect. Acceptă, te rog şi scuzele mele şi aşa cum mi-ai promis, povesteşte-mi de Sandu!
– Domnule Sebi (observasem că din nou am devenit domnule Sebi), stând lângă patul lui Sandu şi discutând cu el cam toate lucrurile ce le pot discuta doi tineri (deja sunt ei doi) am constatat că acest băiat nu-i un vânător de fuste, nu este omul care a profitat de ziar pentru a-şi înmulţi cunoştinţele feminine şi, în concluzie, dorinţa exprimată de ziarul dumneavoastră (am devenit dumneavoastră) este sinceră şi el într-adevăr doreşte încheierea unei căsătorii, a unei căsătorii temeinice, în care să se implice total. Atunci când m-am lămurit asupra tuturor aspectelor ce doream să le cunosc, mi-am dat seama că dacă eu nu-i sunt indiferentă lui, noi am putea realiza ceea ce ne dorim amândoi: o familie. Familie bazată pe cele mai sănătoase percepte morale, în care ambii componenţi sunt decişi să încerce orice pentru reuşita acestui ţel (deci nu-i loc pentru cel de-al treilea!)
Toate acestea au valabilitate numai din partea mea, sunt gândurile mele vizavi de el (păi… altceva nici nu mai doream să aflu). În ceea ce-l priveşte pe Sandu, v-am spus că este omul pe care-l doresc, dar am căutat să nu-l oblig cu nimic, la nici un fel de angajament, dată fiind starea lui. Mai mult, noi eram la „prima înfăţişare” şi eu am dorinţa şi ambiţia să fiu curtată, trebuie să mă conving că el doreşte să mă cucerească. Nu aş avea nici o satisfacţie să fiu „luată” pentru alte considerente, decât pentru faptul că mă preţuieşte, mă doreşte şi, în final, să dea dovadă că mă iubeşte. Dacă nu o să am certitudinea că voi întemeia o căsnicie bazată pe dragoste, ce altă certitudine poţi avea la începutul vieţii în doi? Nici una! Eu ţin la acestea pentru că sunt singurele percepte ale unei vieţi în cuplu.
Acum cred că înţelegeţi de ce nu am putut să rămân mai mult în redacţie. Aveam de meditat asupra împlinirilor şi neîmplinirilor din această perioadă, să văd dacă merită să-mi mai pierd timpul, gândind la Sandu, sau să-mi caut o altă „căruţă”.
Oricum, din partea mea acum ştii ce sentimente nutresc faţă de Sandu. Acum aştept semnele bune sau rele din partea lui, pentru a continua fărâma de cunoaştere ce am început-o.
– Acum îmi dau şi eu seama de sentimentele tale (cu nespus regret) şi cred că voi doi o să formaţi un cuplu perfect.
– Dacă voi reuşi, o să vorbesc cu Sandu, să ne fie naş, doar prin dumneavoastră ne-am aflat şi ne ştiţi deja.
– Vă doresc să fie aşa cum voi speraţi.
Au ieşit din cofetărie. Sanda radioasă, Sebi cam plouat. Îi părea rău că el a „trecut” pe lângă aşa o fată… Dar ce să-i faci, aşa-i viaţa.
Sebi a condus-o pe Sanda acasă şi s-a întors la redacţie. Pe drum mai saluta pe unul, pe altul, cu o gură amară… N-a reuşit s-o abată niciodată pe Sanda. Până acum nu s-a pus problema dacă ţinea sau nu la Sanda iar acum, când ştia că ţinea la altul, că o să fie a ăluia, îi părea rău… Nespus de rău… Să treci pe lângă asemenea fiinţă şi să nu-i poţi acorda atenţia pe care o merită şi care ar fi vrut să i-o acorde. Asta a fost. Această fată ar fi meritat întreaga lui consideraţie şi el nici nu se gândise la ea. Acum, când în sfârşit a „văzut-o”, era deja prea târziu… ea era pentru altcineva. Trăia un sentiment ciudat, necunoscut, în el se schimbase ceva. Şi nu în bine. Se părea că el s-a îndrăgostit în momentul când a devenit gelos.

Între cele două faze nu a existat nici o clipă de extaz, de nebunie, de fericire. A clacat în momentul când, de fapt, trebuia să zboare.
Sebi avea temperamentul flegmatic, nu era un egoist şi, cu toate astea, o grea durere îi spăla sufletul. Până acum nu-şi putea da seama cât de imensă poate fi durerea unui om refulat. Nimeni nu-şi etalează preţul persoanei sale, dar atunci când se vede respins, neinteresant pentru cineva la care ţine, dobândeşte un sentiment deosebit de apăsător, un sentiment de insatisfacţie, lipsindu-l de cea mai mică certitudine. Dintr-un om cu o anumită situaţie, parcă dintr-o dată devine un nimic, o nulitate. Cine poate suporta aşa ceva? Cu atât mai mult Sebi, care nici nu a fost pregătit pentru a iubi şi deja a şi fost părăsit. Soarta-i darnică, şi-i plăteşte fiecăruia…
Sebi intră în redacţie, apăsat de gândurile şi necazurile care şi le-a pricinuit singur, dorind să afle sentimentele Sandei a sfârşit prin a se îndrăgosti de ea, el, căruia i-a explicat că este îndrăgostită…
Numai munca ne aduce uitarea, aşa că Sebi se afundă în muncă, sortând, aranjând şi prefigurând noul număr de ziar.
Erau în Postul Crăciunului. Îşi aduce aminte că, pe undeva, avea o scrisoare pe această temă, reţinea că i-a plăcut… uite…da… a găsit-o:
„Vlăduţ se uită la Dan, face un semn ştrengăresc şi se apropie amândoi de bunicul lor, care stătea într-un fotoliu. Vlăduţ se pune în dreapta bunicului, Dan în stânga, şi ca la comandă, amândoi, deodată începură:
– Bunicule, spune-ne o poveste!
– Fugiţi măi de aici! Voi cu IBM-ul în casă, cu televizor cu sute de canale, de programe, şi eu să vă spun poveşti?
– Bunicule, noi ştim că matale ştii poveşti frumoase!
– Eu nu spun poveşti unor copii răzgâiaţi!
– Cum răzgâiaţi?
– Foarte bine. Cine le mănâncă sănătatea părinţilor, în pragul Crăciunului, cu poftele şi pretenţiile lor? Nu voi? Şi apoi, voi nici nu ştiţi dormi!
– Cum nu ştim dormi?
– Uite aşa. Voi, în loc să vă puneţi în pat şi să dormiţi repede, ca noaptea să treacă iute şi uşor, vă tot împingeţi cu dormitul până târziu, invocând toate motivele posibile, şi noaptea trece, rămâne mai scurtă şi uite aşa, dimineaţa, după ce aţi dormit numai puţin, trebuie să vă tragă cu tractorul din pat, aşa de dragă vă este deşteptarea!
– Ei, bunicule, nu este chiar aşa!
– Nu?! Dar cui îi trebuie câte ceva, după ce toată lumea se duce la culcare. Vouă vă trebuie apă, să nu mai pomenesc de altceva, că mi-e ruşine.
– Asta a fost ieri, dar azi?
– Azi, azi încă nu-i ora 10 şi voi, bineînţeles, nici nu vă gândiţi să dormiţi, ba mai vreţi să vedeţi o reclamă, ba una, ba alta, şi uite aşa vremea trece şi noi ne trezim că iară-i ora 11!
De fapt şi ăştia la televizor au un program ca o carte de joc. Din două bucăţi, puse cap la cap. Cere populaţia să mai rotească programul, ei rotesc cartea, cu cealaltă bucată care-i identică, dar ei au rotit-o.

Aşa s-a ajuns ca programele care ar putea fi văzute şi de copii şi care ar putea fi şi educative, se dau după miezul nopţii, ca de exemplu muzica, viaţa actorilor, a compozitorilor, simpozionul, grijile şi insomniile românului şi altele, care ar merita să fie văzute, dar…
– Bunicule, lasă astea… hai spune-ne o poveste, matale ştii aşa de frumos să povesteşti, mai frumos ca RAI-I-ul…
– He… He… sunteţi voi şmecheri, dar să ştiţi că nu mai sunt poveşti frumoase.
– Cum aşa, bunicule?
– Vedeţi voi, copii, până nu de mult, poporul acesta, poporul român, era un popor cumpătat, bine instruit şi cu dragoste de oameni. Apoi a venit revoluţia din ‘89 şi de atunci toată lumea vorbeşte de mâncare. Ba s-ar mânca unii pe alţii, că-s din alte partide, ba s-ar mânca pentru că-s din altă sectă religioasă, ba că ar mânca şi ei o bucată de carne, că dintr-un salariu mediu pe lună nu-şi pot lua mai mult de 10 kg de carne şi asta s-o roadă goală… că pe el îl rod taxele comunale şi obligaţiile faţă de stat.
Şi apoi mai vine şi guvernul cu poveştile lui de groază reală, că dacă vezi un film de groază, el trece, ştii că trece şi că tu nu vei păţi nimic. Dar în poveştile de groază ale guvernului suntem cu toţii cuprinşi şi nimeni nu scapă. Acum mă credeţi?
– Mama… mamă, bunicul ne sperie! strigară nepoţii în cor.
– Nu eu, guvernanţii ne sperie pe toţi…
– Tată, dă-le pace să se culce! – îl rugă mama copiilor.
– Păi, ce, eu îi ţin? Tu nu vezi că ei nu mă lasă în pace?
– Of… toată ţara se judecă şi acum începeţi şi voi?
– Noi nu… noi nu am făcut nimic, sar Dănuţ şi Vlad, bunicul nu ne spune poveşti!…
– Nu ştiu dacă este poveste, dar ceva tot o să vă spun…
Pe vremea când eu eram ca voi, la şcoală primeam şi noi lecturi particulare. Ei bine, aceste lecturi, care de multe ori ne erau ca nişte bolovani legaţi de gât, întrucât se dădeau pentru o vacanţă, cam atâtea cât pentru 10 ani de şcoală, erau, cu toate acestea, un mod real de a face cunoştinţă cu cărţile… cu noi.
Pentru noi era clar că aceste povestiri, romane sau alte tipuri de scrieri, erau la nivelul nostru, deci eram foarte curioşi cât suntem noi de deştepţi. Aşa cum ar spune un şahist, ne verificam coeficientul IQ. Pe de altă parte, mai auzeam şi de poveşti pe care nu le cunoşteam şi ne bucuram de ele. De prin ‘56-’57 au început şi tipografiile noastre să tipărească, cu mai multă râvnă, poveşti. M-am întâlnit cu Slavici, Ispirescu, Dulfu şi alţi scriitori binecuvântaţi ce şi-au plecat urechea şi au pus sufletul ca şi copiii românilor să aibă poveşti. D’apoi, Bădia Ion, cu „amintirile” lui. Ce mai, aveam şi noi ce citi şi o făceam cu deosebită plăcere, până la venirea tovarăşei învăţătoare cu lecturile ei particulare. Noi ştiam titlurile cărţilor şi autorii, pe măsură ce ne dicta titlurile noi eram din ce în ce mai fericiţi.
De această dată, o bună parte din titlurile înşirate erau deja citite, până când auzii: „Făt Frumos Măzărean, de M. Sadoveanu”.
Ne uitam unii la alţii, ridicam din umeri şi se părea că nimeni nu ştie nimic. În pauză ne-am apucat cu toţii să-i înşirăm pe Feţii Frumoşi şi ne-au ieşit:
– Cu stea în frunte.