Am văzut-o şi pe asta, gândi Sebi, continuând să lucreze la matriţa ziarului.
I-ar mai trebui ceva material, mai de actualitate sau poate ceva mai şocant. Care ar putea fi acest material? Ce să mai includă? Atunci i-a venit ideea să scrie despre un ţăran. Ţăran care a fost despărţit de origini şi despre ce a devenit el în timp.
„Era ţăran. Dar cum pământul nu era destul de întins să ajungă şi pentru el… şi-a căutat o slujbă la combinat. Era chizer. Adică încărca minereul cu lopata (chiz) în vagoane C.F.R. Acest fel de serviciu, oamenilor obişnuiţi cu munca, le convenea. Le convenea pentru că se lucra 12 ore şi erau liberi 24, fiind la deservirea C.F.R.-ului. iar în cele 24 de ore mai puteau lucra câte ceva şi pe acasă.
Încărcatul vagoanelor cu minereu, manual, era foarte greu. O lopată cântărea 20-25 de kg. Încărcarea se făcea la uşile vagoanelor, iar la cele care nu aveau uşi, pe deasupra. Cu toate astea, cele 24 de ore libere au făcut ca sectorul „desfacere” să nu aibă niciodată nevoie acută de angajări. Am putea spune că era ca o rampă de lansare a minei, cu toate că ceilalţi angajaţi ai minei îi cam luau peste picior pe chizeri. Se întâmpla uneori şi invers, să vină câte unul la lucru de la mină la gară, şi se făcea din miner, chizer. Aşa îşi dădeau seama cei de „sus”, de la mină, că asta-i o muncă uneori mai grea ca şi a lor, a minerilor.
Chizerii îl înconjurau pe noul venit cu prietenie şi prima lor curiozitate era dacă omul este stângaci sau dreptaci. Acest lucru poate, în altă parte, aduce zâmbete, aici făcea parte din meserie.
La fiecare uşă de vagon se aşeza un stângaci şi un dreptaci. Numai că stângacii, la lopată, sunt mult mai rari şi astfel din 21 de chizeri doar trei erau stângaci…
Când, pentru prima oară, mi s-a spus această întâmplare, ea avea echivalentul cu „găleată de curent” sau „unsoarea de cleşte” sau „cheia de pilugă”, cu care se mai testează novicii în meserie. Dar am observat că dacă nu erai stângaci, tot a doua zi trebuia să te faci şi astfel, cel căruia îi venea rândul să fie stângaci se alegea cu dureri de spate şi ruperi de muşchi la mâna dreaptă. Cum dădea cu lopata „pe invers cele 1000 sau 2000 de lopeţi la un vagon.
Rari erau aceşti stângaci şi mare preţ aveau ei aici.
Florea era dreptaci. Era un tânăr de 32 de ani, era frumos ca o zi de primăvară, în colţul buzei avea aninat un zâmbet, zâmbet de voie bună şi de împăcare cu sine. El era „şeful cu moralul şi cu glumele, atunci când numărul de vagoane întreceau posibilităţile fizice ale chizerilor. Pe el grijile şi necazurile nu-l copleşeau cu toate că şi el avea o familie, ca toţi ceilalţi, şi doi copii, el trecea prin viaţă ca o boare răcoroasă în toiul arşiţei. Se împrietenea uşor şi nu-şi dezamăgea niciodată prietenii.
Chizerii formau o familie compusă din două echipe. Se ajutau între ei şi asta nu numai cu vorbe, mulţi dintre ei, după ce-şi dădeau miile de lopeţi la „vagoanele lor, ocupau uşa vagonului unui coleg pentru alte mii. De cele mai multe ori acest lucru era făcut de stângaci.
Într-o zi soseşte ordin de reducere a numărului chizerilor la jumătate pentru că exploatarea a primit un autoîncărcător Kirov şi cu el se va face încărcarea vagoanelor de acum înainte. Rămânea doar o trupă mică pentru „planările”.

Făceau netezirea minereului în vagoane, ca încărcătura să fie echilibrată în timpul mersului pe calea ferată, ca vagoanelor să nu li se aprindă osiile, să nu se deterioreze. Socoteala a fost simplă. Au rămas cei trei stângaci şi dintre dreptaci, cei care erau în pragul pensionării, ceilalţi au fost transferaţi la mină. Unii au refuzat, dar majoritatea au fost încadraţi ca ajutori de miner. S-a creat o situaţie tristă care semăna cu un divorţ, când copiii sunt împrăştiaţi la ambii părinţi. Florea, fiind dreptaci, a trebuit să plece la mină. Multă supărare a pricinuit această schimbare în sufletul chizerilor. Bucurie mare a fost în rândul minerilor că şi-au câştigat nişte ortaci de nădejde. Printre ei era şi Florea. De multă vreme îl tot chemau prietenii, vecinii, să lucreze şi el la „băi”, dar el refuza de fiecare dată să lucreze „sub pământ”. Acum îl aveau şi pe el, ca ortac, şi cu el, Florea aducea şi voia bună. Florea a rămas, şi ca ortac, acel om bun şi vesel, cu toate că nici acum, nici altă dată, nimeni nu a ştiut ce-i în sufletul lui.
În maşină, maşină cu care se mergea la şut, duelurile verbale, vorbele de duh erau frecvente şi, de obicei, ele se schimbau între foştii chizeri şi actualii lor ortaci. Discuţiile erau foarte animate şi cu toţii se străduiau să mai puncteze câte ceva. Florea a fost repartizat la echipa lui Naţi şi lucra la orizontul „Tineretului”. Se înţelegeau aşa de bine că Florea, de multe ori, se gândea la vremurile bune când, fiind chizer, primea câte un stângaci de pereche, la încărcatul vagoanelor. Pe înaintarea lor urma să intersecteze o lentilă şi până acum munca le-a fost rodnică. După spusele geologilor şi măsurătorile topografice, ei se aflau înaintea lentilei. Acest lucru le crea o stare de nelinişte, era o curiozitate copilărească şi chiar o stare de nervozitate. Aceasta se amplifica şi de răspunsurile ce trebuiau date la banalele şi arhicunoscutele întrebări ale ortacilor: Da’ cum îi? Încă n-aţi găsit-o? Oare voi nu cumva mergeţi horţiş? Întrebări care erau urmate de binecunoscutele pufniri în râs. Acest lucru îi irita destul de mult pe cei doi ortaci şi aşa destul de iritaţi de aşteptarea întâlnirii cu LENTILA.
Stările contradictorii i-au făcut ca la ultimele 2-3 atacuri să intre în fronturile de lucru imediat după puşcare, „să vadă… Din ceea ce doreau să vadă, până acum nu au văzut nimic. Nici azi, detritusul scos de sfredel nu prezenta vreo urmă de minereu. Dar urma alege…
Dădeau ultimele 4 găuri în talpă, la bază. Naţi, pe o scândură, împingea perforatorul cu picioarele, iar cu mâinile se ţinea de scândură. Florea se aşezase pe scândură, cu spatele la Naţi şi cu picioarele înfundate în pireac (piatră spartă). După terminarea găuririi tălpii, Florea s-a apucat să strângă sculele şi să monteze paravanul de protecţie. Naţi s-a dus după exploziv. Pentru 27 de găuri date, au luat 10 kg de dinamită, fitil Bikford şi capse.
Au început pregătirea frontului pentru puşcare. Au tăiat fitilul la un metru şi jumătate, au băgat capsele pe capăt, le-au strâns pe fitil cu dinţii, au despicat în patru celălalt capăt al fitilului şi s-au apucat de încărcat. Au burat. Au făcut flăcările mari la lampă… s-au uitat unul la altul şi s-au apucat să aprindă fitilele. Au terminat… S-au luat de mână şi au fugit la firidă cât au putut de repede. Gâfâiau reţinut, ascultând cum „cântau” găurile. Naţi numărase 25, iar Florea 27… Florea dă să sară afară din breşă… Naţi îi pune mâna pe umăr:
– Omule, stai blând!
– E gata, au „cântat” toate!

– Numai 25!
– Eu am numărat 27!
– Floreo, eu am spus 25! Şi Naţi sare în picioare.
Un timp nimeni nu a mai zis nimic. Naţi se aşezase iar jos. Florea atât a aşteptat… A sărit afară, exact în momentul când ultimele două găuri explodau.
Naţi… din ortacul lui… a găsit o singură mână… mâna lui dreaptă…

Îngrozitoarea întâmplare, a fostului ţăran Florea, a acestui ţăran desfiinţat de colectivizarea agriculturii, i-a strâns sufletul lui Sebi.
După o scurtă pauză, de altfel normală în urma unei asemenea lecturi, Sebi se gândi că ar trebui să ia legătura cu Sanda. Cu toate că în terfelirea numelui ei, el, Sebi, nu avea nici o vină, doar că „binevoitorul” i-a asociat, ceea ce nu i-ar fi displăcut lui Sebi, dar acum era cazul „s-o împace” pe Sanda, pentru a nu plana nici o neînţelegere între ei, mai ales că ei nu aveau nici o neînţelegere şi atunci nu avea rost să păstreze o atmosferă glacială. Mai ezita s-o întâlnească şi din alte motive, se auzea că în următoarea săptămână şi Sandu va „fugi” până acasă şi, aşa, poate se vor vedea în trei…
După terminarea sarcinilor din redacţie Sebi a ieşit la plimbare, cu intenţia expresă de a o vedea pe Sanda şi de-a discuta cu ea. Acum, de fapt, s-au adunat mai multe întrebări, la care Sebi dorea un răspuns din partea Sandei.
Sebi nu voia să recunoască, în sinea lui, că răspunsurile Sandei ar putea fi cruciale pentru viaţa lui, dar după cum vor fi ele îşi va canaliza el viitoarele acţiuni, ele fiind, cel puţin în privinţa Sandei, mai clare, atât în privinţa posibilităţilor ei cât şi a speranţelor neexprimate ale lui Sebi.
Întâlnirea s-a produs aşa cum se gândise Sebi şi, după o plimbare scurtă, au intrat într-o cofetărie, la o prăjitură, la o cafea…
– Te rog să-mi spui, Sebi, noi întâmplător ne-am întâlnit?
– Să fiu sincer, am dorit să ne întâlnim, pentru a afla ştirile referitoare la Sandu, veştile ce le mai ai despre el şi apoi ca să-ţi cer şi eu scuze pentru bobârnacul ce ţi l-a dat fostul meu coleg…
Bobârnacul, aşa cum îi zici tu, nu m-a atins prea tare, eu putând dovedi contrariul celor afirmate de el şi cred că şi tu. Singurul impediment este că mi-a făcut o reclamă gratuită, nefavorabilă. Dar mama mea avea o vorbă: „Orice se plăteşte”. Lumea nu-i făcută din gratuităţi şi, de obicei, gratuităţile sunt mult mai scump plătite decât serviciile făcute ches. Mai de mult mi-aţi publicat o scrisoare în ziarul vostru, gratuit, probabil că acesta este preţul, cu toate că lucrurile sunt total diferite. Vorba aceea: „Unde dai şi unde crapă?” Cunoscând aceste lucruri nu mi-am făcut probleme decât atât cât ţi-am spus, cu toate că, reluând lucrurile citite în ziar, un bărbat, un gentleman, nu bârfeşte public o domnişoară… pe care nici măcar nu o cunoaşte. Nu doresc să lezez Eul niciunui om, dar am învăţat că „cel ce nu ajunge la struguri, spune că-s acri!”, „numai urâtul urăşte frumosul” şi, ar mai fi, „numai un slut dispreţuieşte tinereţea şi pe omul sănătos!” Acestea ar fi răspunsurile mele faţă de domnul care mi-a introdus în ziar numele, pentru a face bârfă şi cu acestea eu propun să nu mai abordăm acest subiect mizerabil.